subscribe to the RSS Feed

Tuesday, July 17, 2018

fara diacritice. ca o paranteza

Posted by Vali Balcan on January 15, 2014

Te-as aduce mai aproape de sansa ce-o traiesc ca promisiune pentru clipa ce vine, mai aproape de gandul cu care innoptez belsugul de cuvinte ce te destrama de confuzia a fi-ului fundamental. Te-as aduce aproape si as uita sa te condamn de libertate, de invidia cu care nu-ti stiu momentul epifaniei, iertandu-mi iluzia de a te sti ca pe tatal nostru, acum cand orice miscare poate starni zambetul fericirii tale. Te-as aduce mai aproape, oricat de aproape de tample, de piept, de capatul infinit al inimii, de trezirea la realitate pe care o merit, pe care tu o stii necesara, pe care eu invat sa o reusesc. Te-as aduce mai aproape si ma tem. Undeva ma tem de clipa ce vine, de extazul de o clipa ce l-as putea trai ca miraj, ca o alta rascumparare ieftina. Te-as aduce mai aproape, acolo unde se intampla sa fiu om, iertat de pacatul cu care ma indeletnicesc, iertat de viciul ieftin cu care ma inving tot mai mult de reusita unei calatorii cu sens. Te-as aduce mai aproape si m-ai privi, m-ai priva de mister, de tot ce as putea sa nu-ti spun ca sunt, de nobila infatisare a unui om care simte. Te-as aduce mai aproape, acum, oricand, poate maine, iar tu iti vei deschide cuvintele pentru a intelege ca acolo nu e teorie, ci o realitate mai mare decat sensul cu care putem intelege facerea fericirii. Te-as aduce mai aproape, dar oare vei avea curajul de a nu clipi in fata unei inimi ce incearca?

Metehne.

Posted by Vali Balcan on January 10, 2014

Mă voi schimbă am zis. Voi scrie des și corect. Voi face o nouă transformare în universul meu și voi ceda în fața nevoii de a mă scrie. Mereu spun așa, mereu fac planuri de bătaie și mereu eșuez. Probabil nu promit cum trebuie pentru că refuz să cred că sunt incapabil să mă stârnesc în litera creației. Mă voi schimba și nu voi deveni o condiție pentru a publica, nu voi reveni niciunde și nu voi continua să descriu o dogmă. Sunt un om liber, încătușat de limitele care mă fac viu și corect, liber să nu mă mint atât de spectaculos într-o promisiune pe care nu o voi onora. De fapt m-am schimbat și urmez un curs total nou pentru mine. Urmez calea colaborării cu mine, reușita de a mă cunoaște îndeaproape. Am omis să îmi fiu intim și am ales viciile ca sens. Mă îmbolnăvesc de aer și de apă. Mă exasperez în nereușita de a opri furtuna care mă condamnă la a fi bolnav de dorințe. Uneori mă înving și regret că nu sunt capabil să văd că eșuez. Nici acum nu văd, acum doar rememorez clipele în care meditez la ce a fost. A fost bine, uitat de bine, uimit de eseul despre fericire. Sunt un om fericit, probabil cel mai fericit pentru acum, dar mă voi schimba inevitabil și atunci voi avea dreptul să mă tem de clipă, de promisiuni sau poate de mine. Îmi promit că voi scrie și voi scrie, măcar de frica de a nu mă risipi invizibil și inert. Probabil voi deveni corect, indiferent de valoare, însă pentru mine nu există depresia nereușitei, ci teama de a nu mă anihila. Oricum, a scrie înseamnă a mă descoperi, și ce poate fi mai plăcut decât a mă știu pe mine ca unică primejdie pentru reușită? Iar acolo, în clipa întâmplării promisiunii știu un singur gând ce-mi este suficient, gândul unei vieți în doi. Iar eu mă voi cunoaște până-n abisul Ziguratului ca o inevitabilă revelație a iubirii în doi!

liniște.

Posted by Vali Balcan on December 9, 2013

Nu uita să-ți dai cuvinte, nu uita să investești litera sufletului ce te scrie în inima ce te cunoaște dincolo de chip. Este simplă rămânerea în abstract, este simplu să te irosești în urne ce poartă gloria a ce a fost, transformându-te din peren în inert. Uneori doare să scrii, doare să îți dai voie să exiști și în bine, nu doar în stări de dulce-amar; doare să uiți durerea și să trăiești clipa ca pe o sumă a ceea ce s-a întâmplat și nu ca pe un minus pentru stări ce-ți împovărează memoria de clipe inexacte, de lipsa unei cunoașteri ce ar semăna fad cu absolutul. Alege să crezi în tine ca pentru o nouă viață, alege să întinzi mâna spre ceea ce-ți este frumos, indiferent de câtă emoție ar însemna spunerea pe litere a cuvintelor ălora, le știi tu, alea orbitor de vii. Uneori uiți să te consumi pentru o emoție pe chipul Străinei și la fel de simplu te și ierți de reușita tuturor nefericirilor. Porți în inimă o condiție în care funcționezi, poate aberant de idioată pentru desfrâul literar al acestei lumi. Și te îngrozești de câte I-uri lipsesc din portretul ce-ți cuprinde camera realității, dar nu ca enumerație pentru o multitudine de ființe, ci ca singularitate pentru un singur nume ce-ți începe I-ul ca infinit, ca finalitate pentru orice început al unei întâlniri cu depresia. Apoi este iarăși noapte și vorbele te dor în tâmple și tot ce vrei este o clipă de vid. Somnul repara trupul, dar tot simți că ești lent, că te bat gândurile la propriul tău joc. Apoi înțelegi și îți promiți. Cauți i-ul iertării pentru tot ce te-ar putea repezi spre abisul deznădejdii. Speri și crezi că o să fii bun, oarecum să-ți demonstrezi că ești vrednic de dureroasele litere pe care le transformi atât de bine în chipul Străinei. Și speranța e tot ce ai. Speranța și primul pas în spre acolo. Ecou. Ridica-te!

Întoarcerea la fericire – Anei Văcărean

Posted by Vali Balcan on November 26, 2013

Poate că eram ușor enervat pe viață sau poate confundam eșecul cu drama de a ierta căderea. Oricum, eram un copil ce-și căuta starea de bine plângându-și de milă, căutând nesigur liniștea. Îmi amintesc și acum prima întâlnire cu mama lui Iulian.

Eram în 336, mergând spre Gara de Nord. Am început să povestim, iar discuțiile urmau un curs ușor teologic, dar nu ca idee taumaturgică, ci ca fericire indiferent de rolul durerii, fie în trup, fie în suflet. Am căzut pradă discursului despre fericirea de a fi, pradă emoției cu care acea femeie reușea să găsească echilibrul chiar în acel dezavantaj construit de boală.

Am fost întrerupți de controlori. Uitasem de bilete, de compostat, de ritualul acela pe care îl deprinzi într-un București aglomerat și ahtiat după uniform. Am încercat să mă adaptez situației și să plec cuvintele umil în fața lor, scuzându-mă pentru această eroare, dar până să reușesc să verbalizez întreg amalgamul de scuze, mama lui Iulian a pledat cauza noastră cu o blândețe și o siguranță perfectă. Câteva clipe mai târziu controlorii s-au așezat lângă noi, fermecați de cuvintele ce trezeau în ei un întreg univers al binefacerii, uitând de bilete, de muncă. Au ascultat și au ajuns să fie ei cei care pleacă capul în fața epifaniei binelui. Am continuat să discutăm, spovedindu-mi durerile ca la psiholog. Credeam că ăla trebuia să fie rolul meu, că trebuia să ascund mascarada din inima mea pentru a găsi umor în cuvinte de dragul acelei femei ce-și purta apusul în trup. Am ajuns să tac tot mai mult, simțindu-mă rușinat de puerilitatea cu care mă complăceam într-o stare atât de ușor de depășit. Știu că atunci am înțeles fericirea nu ca o răzvrătire asupra durerii, nu ca o anihilare a bolii, ci ca o întâlnire cu omul din mine, cu rostul de a cunoaște echilibrul dintre cădere și culmi înverzite. Am hotărât să devin parte din procesul schimbării la față, convins că forța nu vine din trup, ci dintr-o inimă ce știe iubirea ca pe tatăl nostru.

Într-un final am ajuns la destinație, iar acolo eram așteptați de câțiva prieteni pentru o seară de discuții. Destul de rapid întâlnirea și-a schimbat cursul, mama lui Iulian vorbindu-ne despre iubire și fericire. Nu înțelegeam cum putea lupta atât de simplu cu boala, cu cancerul, cum putea vedea moartea ca o metaforă pentru a gusta raiul. Au urmat câteva poeme, iar căldura unei inimi ce se deschidea a învins panica de a mă accepta, de a accepta că există un rost pentru orice lucru, chiar dacă pentru moment eram orb.

Au trecut câțiva ani de atunci, dar încă păstrez în mine amintirea acelei zile în care durerea a orbit de viață, iar acolo în acel autobuz am mers alături de un om care a învins cancerul, chiar dacă acesta a reușit să îi zgârie trupul de timp.

Cum spunea Gabi: Am fost unul din cei norocoși, si am fost multi cei norocoși, care au petrecut timp cu ea iar acum regret ca nu am petrecut mai mult. Nu i-am fost copil dar s-a purtat cu mine ca și cum as fi fost al ei si asa făcea cu toți, cu un sfat bun, o vorba calda sau o îmbrățișare de femeie micuță cu suflet mare. In cinstea ei a reușit Iulian sa scoată o carte de poezii. O găsiți la Editura Litera, se numește “Întoarcerea la Fericire” – Ana Văcărean. Nu pierdeți nimic, din contra. Căutați de o citiți, nu pentru valoarea ei literara ci pentru a privi, printr-o fereastra deschisa, în sufletul unui om bun. Un om cu adevărat bun.”

mâhnire. (sau un alt pas al căutării)

Posted by Vali Balcan on October 30, 2013

Cu trecerea timpului descopăr că multe dintre lucrurile pe care le consideram ca fiind, aparent foarte bune, au suferit un fel de schimbare la față. Nu timpul este vinovat de trezirea la realitate, ci nevoia mea de a nu vedea boala de care sufereau. Cel mai greu a fost să recunosc că în inima unei religiozități se ascund forme dintre cele mai vulgare. Am urmărit cu răsuflarea tăiată evoluția (sau involuția) cu care omul a reușit să mânjească forma în care Divinul s-a revelat. Am crezut, destul de pueril, că biserica poate să transfere chemarea fără să intervină câtuși de puțin în mesaj. Devine din ce în ce mai pregnant că tradiționalitatea exagerată ascunde un defect, o umbră a unui gol ce se conservă ca vid. Recunosc că sunt debusolat de orbirea cu care unii dintre lideri continuă să intervină cu legi pentru a construi alte legi, unele dintre ele abuziv de tâmpite, iar concluzia nu poate decât să îmi întristeze duhul. Am refuzat să mă mai uimesc și să sper la o constantă ce ar putea modera liniștea absolut necesară de care am nevoie, de care sufletul meu are nevoie. Mă aflu într-o stază în care nu mai înțeleg cum masca religiozității învinge simplitatea accesului la Divin. Poate încă mă provoc să cred că nu în mulțime se găsește raiul ci în singurătatea unor oameni ce știu să iubească iertând umanul de greșelile cotidiene, reușind să devină împreună parte din destinul cu care au fost creați. Este destul de simplu să anihilezi pe cineva pentru un fapt, dar este atât de greu să reabilitezi o ființă care se luptă pentru a depăși acum-ul ce poate umbri speranța zilei de mâine. Se prea poate să fiu negativist și să uit să mă bazez pe oamenii care își dedică viața pentru cei din jur, făcând totul cu o bunătatea ce ar putea vindeca umanitatea de egoismul în care se scaldă, dar chiar și așa, ei sunt independenți de mișcarea scremuta în care biserica din ziua de azi caută să existe. A fi om se confundă cu a fi ca toți ceilalți, definit de o platformă de filosofii, dar cred că a fi uman înseamnă să îți pese, să fii capabil să oferi, să speri, să crezi, să ierți. Biserica se plânge de o lume oarbă, blamează și seceră ce îi convine, dar uită de introspecție, uită să își vadă partea de vină, construind ziduri tot mai groase și uită să iasă în lume, uitat să fie umană. Au fost oameni care au provocat, au insistat pentru un alt fel de metanoia, au scris cărți fiind capabili să recunoască eșecul unei generații. A urmat un întreg circ finalizat cu patibularea autorului. Lucrurile au rămas la fel, liderii au dat alte legi impunând tăcere, și-au păstrat funcțiile și au continuat să spere că judecata va trece fără repercursiuni. Da, judecata asta va trece pentru că mulțimea este slabă și nu are putere pentru a decide ceva, dar ce ne facem cu judecata viitoare? Sau poate sperăm că nici aia nu există! Și vor urma alte legi, devenind din ce în ce mai greu să iubim după modelul Divin, și vor urma sancțiuni ca biserica să poată dormi liniștită între zidurile din ce în ce mai groase pe care și le construiește! Unii încă vor scrie, se vor revolta, vor fi anatemizați, devenind din ce în ce mai puțini. Și atunci glasul rațiunii va fi învins de setea de putere, sau poate mă înșel și lumea își va găsi până atunci un fel de apocalipsă ca o ghilotină căzută pe grumazul nefastei forme de religiozitate. Și dacă o biserică își pierde menirea, atunci care mai este rostul ei? Mă întreb și în același timp caut să-mi găsesc liniștea într-o comuniune unde a fi înseamnă a căuta să te asemeni tot mai mult cu Divinul și să-i fii Lui pe plac. Poate într-o zi voi reuși acest pelerinaj ce acum îmi pare extrem de dificil.