subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

liniște.

Posted by Vali Balcan on December 9, 2013

Nu uita să-ți dai cuvinte, nu uita să investești litera sufletului ce te scrie în inima ce te cunoaște dincolo de chip. Este simplă rămânerea în abstract, este simplu să te irosești în urne ce poartă gloria a ce a fost, transformându-te din peren în inert. Uneori doare să scrii, doare să îți dai voie să exiști și în bine, nu doar în stări de dulce-amar; doare să uiți durerea și să trăiești clipa ca pe o sumă a ceea ce s-a întâmplat și nu ca pe un minus pentru stări ce-ți împovărează memoria de clipe inexacte, de lipsa unei cunoașteri ce ar semăna fad cu absolutul. Alege să crezi în tine ca pentru o nouă viață, alege să întinzi mâna spre ceea ce-ți este frumos, indiferent de câtă emoție ar însemna spunerea pe litere a cuvintelor ălora, le știi tu, alea orbitor de vii. Uneori uiți să te consumi pentru o emoție pe chipul Străinei și la fel de simplu te și ierți de reușita tuturor nefericirilor. Porți în inimă o condiție în care funcționezi, poate aberant de idioată pentru desfrâul literar al acestei lumi. Și te îngrozești de câte I-uri lipsesc din portretul ce-ți cuprinde camera realității, dar nu ca enumerație pentru o multitudine de ființe, ci ca singularitate pentru un singur nume ce-ți începe I-ul ca infinit, ca finalitate pentru orice început al unei întâlniri cu depresia. Apoi este iarăși noapte și vorbele te dor în tâmple și tot ce vrei este o clipă de vid. Somnul repara trupul, dar tot simți că ești lent, că te bat gândurile la propriul tău joc. Apoi înțelegi și îți promiți. Cauți i-ul iertării pentru tot ce te-ar putea repezi spre abisul deznădejdii. Speri și crezi că o să fii bun, oarecum să-ți demonstrezi că ești vrednic de dureroasele litere pe care le transformi atât de bine în chipul Străinei. Și speranța e tot ce ai. Speranța și primul pas în spre acolo. Ecou. Ridica-te!

Întoarcerea la fericire – Anei Văcărean

Posted by Vali Balcan on November 26, 2013

Poate că eram ușor enervat pe viață sau poate confundam eșecul cu drama de a ierta căderea. Oricum, eram un copil ce-și căuta starea de bine plângându-și de milă, căutând nesigur liniștea. Îmi amintesc și acum prima întâlnire cu mama lui Iulian.

Eram în 336, mergând spre Gara de Nord. Am început să povestim, iar discuțiile urmau un curs ușor teologic, dar nu ca idee taumaturgică, ci ca fericire indiferent de rolul durerii, fie în trup, fie în suflet. Am căzut pradă discursului despre fericirea de a fi, pradă emoției cu care acea femeie reușea să găsească echilibrul chiar în acel dezavantaj construit de boală.

Am fost întrerupți de controlori. Uitasem de bilete, de compostat, de ritualul acela pe care îl deprinzi într-un București aglomerat și ahtiat după uniform. Am încercat să mă adaptez situației și să plec cuvintele umil în fața lor, scuzându-mă pentru această eroare, dar până să reușesc să verbalizez întreg amalgamul de scuze, mama lui Iulian a pledat cauza noastră cu o blândețe și o siguranță perfectă. Câteva clipe mai târziu controlorii s-au așezat lângă noi, fermecați de cuvintele ce trezeau în ei un întreg univers al binefacerii, uitând de bilete, de muncă. Au ascultat și au ajuns să fie ei cei care pleacă capul în fața epifaniei binelui. Am continuat să discutăm, spovedindu-mi durerile ca la psiholog. Credeam că ăla trebuia să fie rolul meu, că trebuia să ascund mascarada din inima mea pentru a găsi umor în cuvinte de dragul acelei femei ce-și purta apusul în trup. Am ajuns să tac tot mai mult, simțindu-mă rușinat de puerilitatea cu care mă complăceam într-o stare atât de ușor de depășit. Știu că atunci am înțeles fericirea nu ca o răzvrătire asupra durerii, nu ca o anihilare a bolii, ci ca o întâlnire cu omul din mine, cu rostul de a cunoaște echilibrul dintre cădere și culmi înverzite. Am hotărât să devin parte din procesul schimbării la față, convins că forța nu vine din trup, ci dintr-o inimă ce știe iubirea ca pe tatăl nostru.

Într-un final am ajuns la destinație, iar acolo eram așteptați de câțiva prieteni pentru o seară de discuții. Destul de rapid întâlnirea și-a schimbat cursul, mama lui Iulian vorbindu-ne despre iubire și fericire. Nu înțelegeam cum putea lupta atât de simplu cu boala, cu cancerul, cum putea vedea moartea ca o metaforă pentru a gusta raiul. Au urmat câteva poeme, iar căldura unei inimi ce se deschidea a învins panica de a mă accepta, de a accepta că există un rost pentru orice lucru, chiar dacă pentru moment eram orb.

Au trecut câțiva ani de atunci, dar încă păstrez în mine amintirea acelei zile în care durerea a orbit de viață, iar acolo în acel autobuz am mers alături de un om care a învins cancerul, chiar dacă acesta a reușit să îi zgârie trupul de timp.

Cum spunea Gabi: Am fost unul din cei norocoși, si am fost multi cei norocoși, care au petrecut timp cu ea iar acum regret ca nu am petrecut mai mult. Nu i-am fost copil dar s-a purtat cu mine ca și cum as fi fost al ei si asa făcea cu toți, cu un sfat bun, o vorba calda sau o îmbrățișare de femeie micuță cu suflet mare. In cinstea ei a reușit Iulian sa scoată o carte de poezii. O găsiți la Editura Litera, se numește “Întoarcerea la Fericire” – Ana Văcărean. Nu pierdeți nimic, din contra. Căutați de o citiți, nu pentru valoarea ei literara ci pentru a privi, printr-o fereastra deschisa, în sufletul unui om bun. Un om cu adevărat bun.”

mâhnire. (sau un alt pas al căutării)

Posted by Vali Balcan on October 30, 2013

Cu trecerea timpului descopăr că multe dintre lucrurile pe care le consideram ca fiind, aparent foarte bune, au suferit un fel de schimbare la față. Nu timpul este vinovat de trezirea la realitate, ci nevoia mea de a nu vedea boala de care sufereau. Cel mai greu a fost să recunosc că în inima unei religiozități se ascund forme dintre cele mai vulgare. Am urmărit cu răsuflarea tăiată evoluția (sau involuția) cu care omul a reușit să mânjească forma în care Divinul s-a revelat. Am crezut, destul de pueril, că biserica poate să transfere chemarea fără să intervină câtuși de puțin în mesaj. Devine din ce în ce mai pregnant că tradiționalitatea exagerată ascunde un defect, o umbră a unui gol ce se conservă ca vid. Recunosc că sunt debusolat de orbirea cu care unii dintre lideri continuă să intervină cu legi pentru a construi alte legi, unele dintre ele abuziv de tâmpite, iar concluzia nu poate decât să îmi întristeze duhul. Am refuzat să mă mai uimesc și să sper la o constantă ce ar putea modera liniștea absolut necesară de care am nevoie, de care sufletul meu are nevoie. Mă aflu într-o stază în care nu mai înțeleg cum masca religiozității învinge simplitatea accesului la Divin. Poate încă mă provoc să cred că nu în mulțime se găsește raiul ci în singurătatea unor oameni ce știu să iubească iertând umanul de greșelile cotidiene, reușind să devină împreună parte din destinul cu care au fost creați. Este destul de simplu să anihilezi pe cineva pentru un fapt, dar este atât de greu să reabilitezi o ființă care se luptă pentru a depăși acum-ul ce poate umbri speranța zilei de mâine. Se prea poate să fiu negativist și să uit să mă bazez pe oamenii care își dedică viața pentru cei din jur, făcând totul cu o bunătatea ce ar putea vindeca umanitatea de egoismul în care se scaldă, dar chiar și așa, ei sunt independenți de mișcarea scremuta în care biserica din ziua de azi caută să existe. A fi om se confundă cu a fi ca toți ceilalți, definit de o platformă de filosofii, dar cred că a fi uman înseamnă să îți pese, să fii capabil să oferi, să speri, să crezi, să ierți. Biserica se plânge de o lume oarbă, blamează și seceră ce îi convine, dar uită de introspecție, uită să își vadă partea de vină, construind ziduri tot mai groase și uită să iasă în lume, uitat să fie umană. Au fost oameni care au provocat, au insistat pentru un alt fel de metanoia, au scris cărți fiind capabili să recunoască eșecul unei generații. A urmat un întreg circ finalizat cu patibularea autorului. Lucrurile au rămas la fel, liderii au dat alte legi impunând tăcere, și-au păstrat funcțiile și au continuat să spere că judecata va trece fără repercursiuni. Da, judecata asta va trece pentru că mulțimea este slabă și nu are putere pentru a decide ceva, dar ce ne facem cu judecata viitoare? Sau poate sperăm că nici aia nu există! Și vor urma alte legi, devenind din ce în ce mai greu să iubim după modelul Divin, și vor urma sancțiuni ca biserica să poată dormi liniștită între zidurile din ce în ce mai groase pe care și le construiește! Unii încă vor scrie, se vor revolta, vor fi anatemizați, devenind din ce în ce mai puțini. Și atunci glasul rațiunii va fi învins de setea de putere, sau poate mă înșel și lumea își va găsi până atunci un fel de apocalipsă ca o ghilotină căzută pe grumazul nefastei forme de religiozitate. Și dacă o biserică își pierde menirea, atunci care mai este rostul ei? Mă întreb și în același timp caut să-mi găsesc liniștea într-o comuniune unde a fi înseamnă a căuta să te asemeni tot mai mult cu Divinul și să-i fii Lui pe plac. Poate într-o zi voi reuși acest pelerinaj ce acum îmi pare extrem de dificil.

uit să mă întreb.

Posted by Vali Balcan on October 29, 2013

Uit să mă întreb despre dor. De fapt uit să mă întreb despre mine, despre acum. Mă arunc spre viitor, plănuind în minte calea pe care o voi urma, luând decizia de a mă lepăda de singurătatea în unul singur, reușind să mă trăiesc în doi. Uneori este dificil, lupta purtându-se cu stoicism într-o încăpățânare egoistă de a mă lepăda de nefolositoarele stări abuzive de amnezie literară, dar găsesc mereu în suflet o coală pe care o voi păta cu gândurile de a trăi viața ca o enigmă, nu ca un răspuns al matematicii îndoielnice. Aș vrea să am un fir cursiv după care să mă ghidez, un plan în care să ființez ca absolut, fără teama de a fi abandonat într-un chip ce înțelege realitatea ușor greșit. Fiecare zi este o provocare, un alt motiv pentru a găsi stabilitatea în prezent, un real ce se mișcă constant spre planul din viitor. Sunt un om fericit, recunosc asta chiar și în momentele în care speranța pare că se termină în câteva secunde de înec. Se prea poate să nu am cursivitate, să pară că m-am blocat în dorința de a mă urni din loc pentru a scrie, se prea poate să fie reală această imposibilitate de a depăși granița în care hoinăresc. Regret tăcerea ca pe o durere pe care o simți în oase. Uneori îmi sunt străin de putere, programându-mă să învăț litera iubirii ca o constinetizare a prezentului în care mă aflu, iar uneori ca o constantă ce mă ține viu în tâmpla veșniciei. Uit să mă întreb de dor, de rai, de limita în care s-ar putea desfășura veșnicia și de granița în care realul învinge imaginarul. Sau invers. Dincolo de acum sunt idei, vise, speranțe. Poate și adevărul. Dar dacă uit să mă întreb și despre el?

puterea de a ma recunoaste

Posted by Vali Balcan on September 20, 2013

După prea multă pauză de scris, după prea multe fraze gândite și uitate, încerc să mă provoc să nu mai pierd nici măcar o zi fără să-mi notez motivațiile și poate reușitele literare. Am un jurnal frumos, primit cadou de la Ingrid, o amintire constantă a puterii cu care pot da glas sentimentelor ce mă ajută să trăiesc momentele ca stări, implozand în realitate. Probabil voi publica mai mult, promițându-mi mie că nu voi lenevi fără scop într-o aură cu care mă condamn la tăcere, poate din bine, poate din frica de a mă expune. Urmează un capitol excepțional în viața mea, devenind dintr-un arlechin un om stabil emoțional, un om mai bun. Nu consider că sunt o eclipsă a bărbatului din mine, însă fără decizii reale totul este un joc fără reguli și fără finalitate. Acum trăiesc pe viu transformarea în bine, dorind să devin un soț ideal, o realitate pentru Ingrid, o confirmare a tuturor scrierilor dintre noi, a sutelor de pagini ce ne-au despărțit pentru prea mult timp. Simt și acum mirosul placul al scrisorilor și-mi amintesc de răbdarea cu care încercam să-mi scriu caligrafic ideile, făcând astfel posibilă descifrarea cuvintelor, indiferent de orele în care scriam și rescriam paginile. Încă îi mai scriu, nu atât de des, nu atât de frumos, dar acum îi pot arăta că așteptarea nu a fost puerilă, că sunt un om de cuvânt, onorabil și că îndrăgostitul din mine este încă viu. De fapt îndrăgostitul de mine a trăit cu emoție imposibil de descris momentul în care a spus DA. Am riscat un univers, dar am primit eternitatea.
Acum plănuim marele moment, iar căutările sunt mai dificile pentru ea, mai ales că nu se lasă ușor impresionată de o rochie sau de un loc cu iz boem. Știu că va reuși să-și găsească tot ceea ce va dori, până la urmă a reușit să mă convingă pe mine că există un singur final pentru fiecare dintre momentele grele ale relației, acela de a relaționa și de a găsi soluție pentru tot ce părea că ne condamnă la eșec. Și am găsit, fără să fugim în sensul ușor al nepăsării și a eliberării de responsabilități. Acum suntem aici, devenind unul pentru altul finalul de poveste, dar începutul pentru o viață în doi. Este ușor să scrii frumos și impresionabil, este lejer în spatele unui stilou, dând glas celor mai plăcute cuvinte ce pot răsuna frumos în inima unui îndrăgostit, dar este și mai frumos să împarți același spațiu indiferent de vremea de afară sau de starea sufletească. Am învățat că în doi nimic nu este imposibil, nici măcar atunci când trebuie să-ți învingi orgoliul sau imposibilitatea de a glăsui ceea ce simți. Ar fi absurd să cred că viața este roz, nici măcar ca expresie, însă acum sunt pregătit pentru tot ce urmează, acum am siguranța timpului ce a trecut, dezvoltându-se astfel o relație fructuoasă, ușor egoistă și narcisistă, dar bazată pe echilibru.