subscribe to the RSS Feed

Thursday, July 19, 2018

ziua a treia.

Posted by Vali Balcan on March 17, 2014

Aseara am reusit sa ma odihnesc dupa cateva cuvinte ce doreau sa ma inlature de tacerea stanjenitoare. Probabil acum am o linie de urmat, un inger* calauzitor ce ma bantuie fluturandu-si nervos singura aripa ce-i mentine echilibrul. Presupun ca-i este greu sa nu se teama de cadere, de ramanere aproape, de vid. E liniste. A adormit intr-un final, obosita de prea multele reverii. Are trupul subtire, ochii usor incercanati, dar aprigi de vii. Probabil se lupta de mult sa nu-si risipeasca credinta ramanerii. O inteleg. Aproape poate durea, departe poate fi binele ce-l cunoaste atat de rar. Ramane. De multe ori isi acopera bratul inimii cu aripa, oprind orice intruziune. I-a mai ramas doar una, cealalta fiind pe masa de operatie a sentimentelor. Stie doar sfaturi bune, tacand de multe ori in fata balantei. Ma cunoaste de zile bune, imi stie povara faradelegilor, lipsa conturului si depresia fiecarei bucurii. Acum doarme, acum are nevoie de umbra, de mutenie.Este frumoasa, exagerat de frumoasa chiar. Si-a taiat parul scurt, reusind sa-si aduca mai aproape toate trasaturile frumoase ale fetei. Pare o copila cazuta pe gandul basmic al seductiei. Uneori ma indura, alteori ma iarta de omul morocanos care pot fi. Ma iarta de prea mult bine si de prea mult rai. Uita sa manance si sa bea apa zile intregi, putand sa ma convinga ca existenta este mai mult decat satisfacerea unor nevoi primare.

Amiaza. Ma ridic cu greu din acest tablou celest si plec spre ziua a patra. I-am lasat pe masa cafeaua si micul dejun. Cand se va trezi ca sti ca sunt deja pe culmile inasprite de timp. Stie drumul, stie chemarea. Aripa va invinge mereu pasul grabit. La apus va deschide fereastra si ma va ajunge. Incep sa fiu tot mai convins ca m-am indragostit iremediabil de ingerul meu pazitor, insa care este muritorul care-mi poate blama slabiciunea de a da voie sentimentului sa invinga granitile dintre lumi?

*desi asexuat, ma voi referi in textele mele la inger ca la o fiinta feminina. ea.

In cateva minute voi pleca.

Posted by Vali Balcan on March 15, 2014

Sunt grabit si in acelasi timp respir atent fiecare parte din aerul acesta inchis. As fi vrut sa reusesc si diacriticile, poate ca sens fix pentru orice cuvant, dar simt ca este inutil sa fiu atat de corect cu mine. Iti voi spune ca nu stiu cum sa fiu serios, cum sa scriu ceva pertinent sau tangibil. Sunt o capodopera pentru dezbinarea ce a provocat-o cunoasterea dupa care tanjeam atat de mult. Stergem si rescriem.

Sunt grabit si in acelasi timp respir atent fiecare parte din aerul acesta cald. O sa reusesc si fara diacritice sa ma fac inteles, asa ca iti voi spune ca am pastrat seriozitatea absoluta pentru un jurnal al fericirii ce il dezvolt tot mai mult in mintea mea. Uneori va fi posibil sa atingi starea de bine pe care o voi trai, nu doar ca o tinere de mana a intalnirii cu linistea. Acum stiu ca voi pleca pentru o vreme, dar nu pentru o ratacire egoista, nici macar pentru a da sens sentimentelor, ci pentru a ma intalni cu partea din mine care nu intelege prea bine cum sta treaba cu echilibrul. Ar fi pueril sa cred ca-mi vor fi suficiente cele doua jurnale pentru ramanerea asta indelungata, dar poate ca nu voi avea nevoie doar de cerneala si hartie, ci de memorie pentru a invata ca timpul nu e doar o expresie a frumusetii, ci si o justificare a durerii in prima clipa din acum-ul asta ce nu se vrea mai tarziu. Mi-am luat incaltari noi, un toiag si o lume de inteles intr-o minte atat de limitata. Nu stiu incotro voi apuca pentru inceput, dar banuiesc ca voi incepe cu muntele acela ce-mi umbreste timpul asa cum il inteleg eu, asa cum as avea eu nevoie sa se intample. Nu o sa-mi iau la revedere pentru ca stiu ca ori de cate ori o sa ma cauti voi fi in acelasi loc in care am fost mereu. Aproape. Doar ca de data asta va trebui sa te bati la usa daca ai uitat cheia, pentru ca voi fi in camera cealalta. Intelegand.

Pentru apropieri şi (în)depărtări.

Posted by Vali Balcan on February 20, 2014

Nesomn
La capătul puterilor mele eşti tu,
frământându-te fără încetare
între ţărmurile ca două linii de nisip
presărate ostentativ sub dunga orizontului,
îndoită sub noi.
Îmi vine să te întreb
pe unde-ţi mai paşti gândurile albastre,
adânc pierdut în tine, şi să-ţi strig,
zguduindu-te,
să nu uiţi să-ţi adapi visurile nărăvaşe
la colţul înalt al soarelui dintr-o joi.
Cum de tu păstrezi mereu odihna,
nesfârşită taină între doar patru pereţi,
iar mie îmi rămân bucăţi grele de veghe,
atârnate de tâmple şi de ochi
şi de cerul prea plin dintre noi?

Elena Toma(18 ianuarie 2014)

poezia.

Posted by Vali Balcan on February 10, 2014

De prea multă vreme sunt convins (de starea de spirit) să citesc doar poezie. Chiar și atunci când intru în librărie primul instinct (căruia îi și dau curs) este să caut raftul cu poezie. Reușesc să plec cu câte o carte, două, fascinat de puterea cu care autorul îmi convinge sufletul să îl cumpăr. Caut cu ardoare poeți români, tineri, despre care nu am foarte mult habar. Același lucru îl pățesc și cu blogurile. Mă plictisesc teribil de textele lungi (chiar dacă sunt bine scrise), dar oricât de lung ar fi poemul parcă îi găsesc noima în amalgamul ăsta de taste. Nu înțeleg de fiecare data rostul sau forma în care s-a vrut poemul, dar într-un fel reușesc o incursiune în intimitatea celui ce a riscat să se publice. De foarte mult ori apăs cu indiferență X-ul paginii, de prea multe ori las cartea pe raft, înțelegând că moftul celui ce a vrut ceva din timpul meu nu s-a materializat. În metrou deschid iBook-ul și caut ceva. Prea rar există acel ceva, indiferent de gratuitate sau de preț. Am dat din greșeală peste “Aici nu mai locuiește nimeni” de Eva Precub. O citesc pentru a doua oară și încă îmi ține spiritul viu pentru cunoaștere, pentru detaliul ascuns în aprigul scrierii. Cartea asta există deja în mintea mea, s-a răzvrătit de binarul minții și încă poate. Poate să mă răsplătească pentru răbdare, pentru primăvara asta sugrumată. Poate să împartă liniștea în două și să decidă unde vrea să viețuiască. Chiar dacă, ușor morbid, manuscrisul pare o recunoaștere a bolii, este mai mult decât o răzvrătire pentru galopul în care viață pare că se înscrie. Nu voi încerca să explic ceva din carte, de fapt am renunțat să fac de mult asta, pentru că fiecare are dreptul să simtă. În momentul în care ajungi să simți, cumva este suficient să îți poți forma o idee, una a ta, unică, poate coerentă. Acum o să închei ideea asta și o să merg să recitesc celelalte cărți ce zac pe raft, frumos aranjate într-un haos care nu spune ceva anume.
Rămâne să recunosc că poezia este mai aproape de mine decât orice expozeu, decât orice stare. Sau poate stările pe care le trăiesc sunt ele un poem, unul nedefinit și cu o singură înțelegere. Înțelegerea omului din mine.

când uiți.

Posted by Vali Balcan on February 7, 2014

E tragic când uiți cum e cu litera nădejdii, e trist să descoperi că verbul revelației nu mai funcționează ca atunci când erai un pripeag, un peregrin într-o viață ce-ți destăinuia doar umbre și mișcări coerente ale fantasmului. E trist sau tragic să obosești în facerea binelui, în a-ți face ție un serviciu pentru a te cunoaște îndeaproape de dragul tău, de dragul unei idei ce-ți formează visul de a întâlni în realitate ceea ce-ți suspină somnul. E amar să guști fără sete din același loc în care te ghemuiesti pentru a te proteja de ceva imaginar, de o forță ce pare că te condamnă la a te adormi de orice sens esențial care te poate defini. Poate e deja prea mult din lumina ce-o simți ca pe o stigmata pe trup, pe suflet sau prea departe. Oricum, am putea să convocăm lamentația pentru o nouă definiție, o nouă urmă de disperare, dar este prea puțin timp pentru lacrima deznădejdii, pentru risiprea minții în gloata nimicului fundamental, pentru un mâine al promisiunii. Este acum, iar asta e o provocare pentru a nu epuiza la infinit talentul de a înțelege că literele au viață, poate nu atât de perenă pe cât ar trebui, dar primăvara este aproape de șoaptă, uitând o iarnă ce te călăuzește spre albul nepătruns de viață. Risc să mă epuizez de motive frumos clasificate, dar niciodată nu mă voi epuiza de gândurile ce-mi îndreptățesc renunțarea la a fi peregrin, la a fi acum și aici. Dar nici de motive nu duc lipsă, chiar dacă lenea mă învinge tot mai des prin alte vicii ce mă conving să mă uit în alte episoade de timp pierdut, de zile fripte în foamea unui foc ce-mi mistuie tot mai aprig din aripa revelației. E tragic, dar nu disperant, iar acolo în negură criptă glasul Străinei îmi alină durerea de a mă șantaja că sunt o eroare, o blasfemie a ființei, tremurând în mine frumosul ce sunt, iubitul ce învață cunoașterea. E trist că-mi tot amărăsc evoluția literară, dar niciodată nu voi tăcea! Altfel aș risca să mă judec mai aspru decât inchiziția. Iar acum e azi, acum sunt. Cu mine. Cu Străina.