subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Pentru apropieri şi (în)depărtări.

Posted by Vali Balcan on February 20, 2014

Nesomn
La capătul puterilor mele eşti tu,
frământându-te fără încetare
între ţărmurile ca două linii de nisip
presărate ostentativ sub dunga orizontului,
îndoită sub noi.
Îmi vine să te întreb
pe unde-ţi mai paşti gândurile albastre,
adânc pierdut în tine, şi să-ţi strig,
zguduindu-te,
să nu uiţi să-ţi adapi visurile nărăvaşe
la colţul înalt al soarelui dintr-o joi.
Cum de tu păstrezi mereu odihna,
nesfârşită taină între doar patru pereţi,
iar mie îmi rămân bucăţi grele de veghe,
atârnate de tâmple şi de ochi
şi de cerul prea plin dintre noi?

Elena Toma(18 ianuarie 2014)

poezia.

Posted by Vali Balcan on February 10, 2014

De prea multă vreme sunt convins (de starea de spirit) să citesc doar poezie. Chiar și atunci când intru în librărie primul instinct (căruia îi și dau curs) este să caut raftul cu poezie. Reușesc să plec cu câte o carte, două, fascinat de puterea cu care autorul îmi convinge sufletul să îl cumpăr. Caut cu ardoare poeți români, tineri, despre care nu am foarte mult habar. Același lucru îl pățesc și cu blogurile. Mă plictisesc teribil de textele lungi (chiar dacă sunt bine scrise), dar oricât de lung ar fi poemul parcă îi găsesc noima în amalgamul ăsta de taste. Nu înțeleg de fiecare data rostul sau forma în care s-a vrut poemul, dar într-un fel reușesc o incursiune în intimitatea celui ce a riscat să se publice. De foarte mult ori apăs cu indiferență X-ul paginii, de prea multe ori las cartea pe raft, înțelegând că moftul celui ce a vrut ceva din timpul meu nu s-a materializat. În metrou deschid iBook-ul și caut ceva. Prea rar există acel ceva, indiferent de gratuitate sau de preț. Am dat din greșeală peste “Aici nu mai locuiește nimeni” de Eva Precub. O citesc pentru a doua oară și încă îmi ține spiritul viu pentru cunoaștere, pentru detaliul ascuns în aprigul scrierii. Cartea asta există deja în mintea mea, s-a răzvrătit de binarul minții și încă poate. Poate să mă răsplătească pentru răbdare, pentru primăvara asta sugrumată. Poate să împartă liniștea în două și să decidă unde vrea să viețuiască. Chiar dacă, ușor morbid, manuscrisul pare o recunoaștere a bolii, este mai mult decât o răzvrătire pentru galopul în care viață pare că se înscrie. Nu voi încerca să explic ceva din carte, de fapt am renunțat să fac de mult asta, pentru că fiecare are dreptul să simtă. În momentul în care ajungi să simți, cumva este suficient să îți poți forma o idee, una a ta, unică, poate coerentă. Acum o să închei ideea asta și o să merg să recitesc celelalte cărți ce zac pe raft, frumos aranjate într-un haos care nu spune ceva anume.
Rămâne să recunosc că poezia este mai aproape de mine decât orice expozeu, decât orice stare. Sau poate stările pe care le trăiesc sunt ele un poem, unul nedefinit și cu o singură înțelegere. Înțelegerea omului din mine.

când uiți.

Posted by Vali Balcan on February 7, 2014

E tragic când uiți cum e cu litera nădejdii, e trist să descoperi că verbul revelației nu mai funcționează ca atunci când erai un pripeag, un peregrin într-o viață ce-ți destăinuia doar umbre și mișcări coerente ale fantasmului. E trist sau tragic să obosești în facerea binelui, în a-ți face ție un serviciu pentru a te cunoaște îndeaproape de dragul tău, de dragul unei idei ce-ți formează visul de a întâlni în realitate ceea ce-ți suspină somnul. E amar să guști fără sete din același loc în care te ghemuiesti pentru a te proteja de ceva imaginar, de o forță ce pare că te condamnă la a te adormi de orice sens esențial care te poate defini. Poate e deja prea mult din lumina ce-o simți ca pe o stigmata pe trup, pe suflet sau prea departe. Oricum, am putea să convocăm lamentația pentru o nouă definiție, o nouă urmă de disperare, dar este prea puțin timp pentru lacrima deznădejdii, pentru risiprea minții în gloata nimicului fundamental, pentru un mâine al promisiunii. Este acum, iar asta e o provocare pentru a nu epuiza la infinit talentul de a înțelege că literele au viață, poate nu atât de perenă pe cât ar trebui, dar primăvara este aproape de șoaptă, uitând o iarnă ce te călăuzește spre albul nepătruns de viață. Risc să mă epuizez de motive frumos clasificate, dar niciodată nu mă voi epuiza de gândurile ce-mi îndreptățesc renunțarea la a fi peregrin, la a fi acum și aici. Dar nici de motive nu duc lipsă, chiar dacă lenea mă învinge tot mai des prin alte vicii ce mă conving să mă uit în alte episoade de timp pierdut, de zile fripte în foamea unui foc ce-mi mistuie tot mai aprig din aripa revelației. E tragic, dar nu disperant, iar acolo în negură criptă glasul Străinei îmi alină durerea de a mă șantaja că sunt o eroare, o blasfemie a ființei, tremurând în mine frumosul ce sunt, iubitul ce învață cunoașterea. E trist că-mi tot amărăsc evoluția literară, dar niciodată nu voi tăcea! Altfel aș risca să mă judec mai aspru decât inchiziția. Iar acum e azi, acum sunt. Cu mine. Cu Străina.

fara diacritice. ca o paranteza

Posted by Vali Balcan on January 15, 2014

Te-as aduce mai aproape de sansa ce-o traiesc ca promisiune pentru clipa ce vine, mai aproape de gandul cu care innoptez belsugul de cuvinte ce te destrama de confuzia a fi-ului fundamental. Te-as aduce aproape si as uita sa te condamn de libertate, de invidia cu care nu-ti stiu momentul epifaniei, iertandu-mi iluzia de a te sti ca pe tatal nostru, acum cand orice miscare poate starni zambetul fericirii tale. Te-as aduce mai aproape, oricat de aproape de tample, de piept, de capatul infinit al inimii, de trezirea la realitate pe care o merit, pe care tu o stii necesara, pe care eu invat sa o reusesc. Te-as aduce mai aproape si ma tem. Undeva ma tem de clipa ce vine, de extazul de o clipa ce l-as putea trai ca miraj, ca o alta rascumparare ieftina. Te-as aduce mai aproape, acolo unde se intampla sa fiu om, iertat de pacatul cu care ma indeletnicesc, iertat de viciul ieftin cu care ma inving tot mai mult de reusita unei calatorii cu sens. Te-as aduce mai aproape si m-ai privi, m-ai priva de mister, de tot ce as putea sa nu-ti spun ca sunt, de nobila infatisare a unui om care simte. Te-as aduce mai aproape, acum, oricand, poate maine, iar tu iti vei deschide cuvintele pentru a intelege ca acolo nu e teorie, ci o realitate mai mare decat sensul cu care putem intelege facerea fericirii. Te-as aduce mai aproape, dar oare vei avea curajul de a nu clipi in fata unei inimi ce incearca?

Metehne.

Posted by Vali Balcan on January 10, 2014

Mă voi schimbă am zis. Voi scrie des și corect. Voi face o nouă transformare în universul meu și voi ceda în fața nevoii de a mă scrie. Mereu spun așa, mereu fac planuri de bătaie și mereu eșuez. Probabil nu promit cum trebuie pentru că refuz să cred că sunt incapabil să mă stârnesc în litera creației. Mă voi schimba și nu voi deveni o condiție pentru a publica, nu voi reveni niciunde și nu voi continua să descriu o dogmă. Sunt un om liber, încătușat de limitele care mă fac viu și corect, liber să nu mă mint atât de spectaculos într-o promisiune pe care nu o voi onora. De fapt m-am schimbat și urmez un curs total nou pentru mine. Urmez calea colaborării cu mine, reușita de a mă cunoaște îndeaproape. Am omis să îmi fiu intim și am ales viciile ca sens. Mă îmbolnăvesc de aer și de apă. Mă exasperez în nereușita de a opri furtuna care mă condamnă la a fi bolnav de dorințe. Uneori mă înving și regret că nu sunt capabil să văd că eșuez. Nici acum nu văd, acum doar rememorez clipele în care meditez la ce a fost. A fost bine, uitat de bine, uimit de eseul despre fericire. Sunt un om fericit, probabil cel mai fericit pentru acum, dar mă voi schimba inevitabil și atunci voi avea dreptul să mă tem de clipă, de promisiuni sau poate de mine. Îmi promit că voi scrie și voi scrie, măcar de frica de a nu mă risipi invizibil și inert. Probabil voi deveni corect, indiferent de valoare, însă pentru mine nu există depresia nereușitei, ci teama de a nu mă anihila. Oricum, a scrie înseamnă a mă descoperi, și ce poate fi mai plăcut decât a mă știu pe mine ca unică primejdie pentru reușită? Iar acolo, în clipa întâmplării promisiunii știu un singur gând ce-mi este suficient, gândul unei vieți în doi. Iar eu mă voi cunoaște până-n abisul Ziguratului ca o inevitabilă revelație a iubirii în doi!