subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

un text vechi ca o ploaie de nord

Posted by Vali Balcan on June 10, 2011

atunci când plouă natura se întâmplă din verde spre căldura clipei. cele mai frumoase sunt dimineţile când picurii ploii transferă totul în trecut. amintirile prind viaţă şi cele două imagini pe care le păstrez vii în minte sunt din peniel şi de la Albele, satul tatălui meu, acolo unde mi-am petrecut verile copilăriei mele.

natura nordică aduce uşor cu dimineţile din peniel, când roua ridica în aer acel miros viu de pădure şi apă de munte. plantele se trezeau pregătind paşii. de undeva răsărea un soare onest, însă liniştea plutea în jurul corturilor. era încă prea devreme pentru sunete, pentru a împarţi paşii cu alte fiinţe, reuşind astfel să gust o parte din misticul eden, acolo, pradă violentei naturi.

satul tatălui meu are o poveste frumoasă, aşa cum am ştiut noi să o scriem în fiecare clipă când ne retragem acolo pentru a evada dintre plăcile de beton. un izlaz părea că separă cerul de casele oamenilor, devenind linia ce ne închidea într-un univers unic. de multe ori treceam pădurea, explorând cu patimă misterul copacilor, ajungând în alte văi, reuşind să ne depărtăm tot mai mult de cuvintele speriate ale mamei. cel mai frumos era amurgul, aducând cu el un aer răcoros ce înteţea dragostea ce o purtam verilor. atunci luam pe mine bluza (pe care o ţineam strânsă la brâu toată ziua) întinzând braţele pentru a cuprinde liniştea serii în cântecul aproape surd al păsărilor. ştiam că sunt fericit, o trăiam pe copilăria mea, în semi-zeul fiecărei înserări. se apleca natură din noapte să-mi sărute umerii, împingându-mi paşii spre acasă, lăsând câmpiile goale, parcă pentru a re-naşte dansul de a doua zi. fiecare seară se întâmpla tot mai frumos, uneori repetandu-se pentru a fi sigură că nu uit acel aer ce-mi hrănea trupul de viaţă. acum vara se întâmplă din mare spre târzie pădure, însă sunt seri în care întind braţele la fel de fercit ca atunci în copilărie, cuprinzând amintirea ce-mi ţine sufletul viu.

atunci când plouă natura nu ştie să mai facă diferenţa dintre nord şi acasă, purtându-mi pe umeri picurii aceluiaşi cer, ca o rugăciune ce-mi păzeşte paşii de uitare.

home | top