subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

litere obosite de perfect

Posted by Vali Balcan on May 3, 2011

era aproape sfârşitul lumii când te-a strigat în acea seară. simţeam că marea se agită şi vrea să fugă din calea ta, explodând în ploaie sau fulgere, poate chiar în ninsoare. ştiam că te apropii să-mi vorbeşti, ştiam că erai acolo să-mi răspunzi la orice nemărturisire ce-mi spinteca sângele din vene. se apropia a toamnă, iar eu mă depărtăm de toate obstacolele pe care le creasem intenţionat în dreptul rătăcirii. eram deja într-o stare de banal eşec, dar poate chiar acolo, în liniştea aia se scria lumea din nou, lumea ochilor mei, lumea vieţii mele. am tot căutat să văd unde ştergi şi cum rescrii, am îndrăznit să te provoc la un duel nedrept, trişând oarecum cu biblia, cu promisiuni ce nu mi le făcusei mie, pe care eu nicidecum nu ştiam să le respect. nici nu ştiu dacă te-am îndemnat să mă mistuiesti sau poate asta îmi tot doream eu de o vreme. ştiu că ai zâmbit destul de dureros, pradă parcă tuturor răstingnirilor din epoca prezentului meu. şi cum se mai converteau păsările în poezii, de parcă albatroşii şuierau fum şi deveneau culoare pentru peniţa mea ruptă. te-aş fi scris cu italice, dar aveam mână rupă în mai multe locuri, exact de acolo de unde se porneşte alfabetul vorbelor mele. mă priveai în ochi şi eu mă aşteptam să leşin, să gust fundul mării cu corali, să înghit apa rece şi să trec în realitate, însă ai îngăduit să fie doar o revelaţie a chipului tău uman, nedorind o moarte prematură a sufletului meu. apoi doar am vorbit, eu certându-mă cu tine, tu mişcând o altă foaie pentru iertare. nici nu ştiu de ce ai rămas acolo sau cum se face că mi-ai golit buzunarele de gloanţe, fără să mă întrebi dacă aş îmbrăţişa moartea ca trecere în raiul tău? într-un fel ştiam că ai în tâmpla ta toate răspunsurile şi eu te ispiteam cu alte întrebări. tot scriai cu degetul în tina fărădelegilor mele litere pe care nu le puteam desluşi, de parcă aş fi încercat să înţeleg creaţia. şi tot scriai la îngeri de se plictisea marea să fugă. poate nici nu erau îngeri, poate erau doar alte forme pe care eu puteam să le am dacă ascultam căutarea. apoi s-a făcut iar seară, iar dimineaţă şi iar eu. m-ai făcut din nou după placul vorbelor tale, ca şi cum aveam nevoie să-mi măsori tâmpeniile cu metrul dragostei tale, găsindu-mă rătăcit între absurd şi reverie. după aia nici nu ştiu dacă m-am rătăcit sau dacă mergeam încă pe ape. ştiu că m-am trezit îndreptându-mă către acei copaci împletiţi, plutind într-o barcă majestică, însă nu singur. oare asta scriai cu degetul în tina neînţelegerilor mele? numele ei?

home | top