subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

geneză

Posted by Vali Balcan on March 31, 2011

Devine tot  mai  simplu să te știu.  Nu e ca un destin pe care Jung îl numește sincretism, e ca acea revelație ce a făcut posibil omul. Într-un fel a existat o idee ce a desființat liniștea primordială, ca apoi să răsară fiecare îndoială a imperefecțiunilor noastre. Probabil a fost ușor să pui în balanță alegerea fiecărei stări, iar fructul părea că echilibrează toate zilele de calm. A urmat un dezmăț de regrete, o imposibilă stare de spirit și cineva a ridicat mâna să aducă oprobriul umanității. A fost simplu, prea simplu ca să nu știm și noi unde se află revenirea, acea metaforă ce pare doar o formă fără fond a mântuirii. Te ridici și speri că vei atinge abisul, crezi că la capătul drumului se află câmpul acela promis al Edenului, însă e cale lungă până acolo. Sunt multe obstacole ce par jocuri făcute de minți bolnave, sunt multe profeții ce par să se limiteze la o renunțare a păcatului, dar acel păcat oricum nu e definiția omului, ci mai degrabă condiție pentru supraviețuire într-o lume prost așezată. E tot mai simplu să induci în eroare acele părți de vorbire ce silabisesc doar verbele clasei a II-a, însă te simți inutil când vine vorba de o matrice ce pare prea bine construită, exact pentru ca tu să cazi în capcanele timpului ei și să uiți că exista un capăt al drumului. Un capăt ce nu are forma pe care ai învățat-o într-o clădire de sfinți, ci mai degraba o formă ce seamănă cu exegeza Divinului asupra creației, locul în care noi toți am murit ca să putem învia pentru alegere. Acum alegem și ne tot mirăm de rezultatul minții noastre, dar cine se poate mândri că s-a găsit pe sine în celălalt fără teama că s-ar putea nimici pentru etern de un destin ce nu are revelație nici măcar în psihologie? Poate nu e destin, poate e sincretism, ca un balamuc de arte ce nu-și au rostul decât în obrajii palizi ai frumuseții. Dar frumusețea aia cine o poartă?

home | top