subscribe to the RSS Feed

Saturday, December 16, 2017

Eva I

Posted by Vali Balcan on November 30, 2017

Eva.

Își strânge la piept, ca într-un îndemn matern, toate emoțiile. Dor. Durerea se repetă și în cele mai plăcute amintiri. E încă tânără, iar frumusețea îi înflorește un surâs. Simte cum devin inerte toate sfaturile ce ar putea mișca ceva în ea. În suflet duce viața mai multor oameni ca într-o foame constantă de a deveni binele. Anii nu îi mai spun nimic, dorința de reușită nici atât. Nu e ca și cum matematica ar funcționa cu formulele ei perfecte. Emoția schimbă destinațiile destul de ușor. Suma gândurilor aduce tenebre, ochii uitând să plângă sufletul ce pare că l-a pierdut. Oricum, nici lacrimile nu mai sunt utile, nici urletul nu mai este real, nici disperarea nu mai poate speria ceva. Pare prea târziu, inutil verbul, inutilă trecerea peste marea asta de netrecut. Durerea devine rugăciunea cea de toate zilele, o rugăciune a unui suflet ce nu mai are nimic de pierdut. Geamul vibrează sub lovitura crengilor. Undeva ninge, undeva o pasăre bate inutil din aripile ei fragede. Vijelia dărâmă speranța cuibului. În memorie rămâne impregnat sunetul căderii din înalt spre tină. Glasul de moarte al păsării este același ca plânsul ei gol de cuvinte distincte. Aripile fragede bat aerul căutând zborul. O lovitură puternică și geamul se sparge în țăndări, iar odată cu el cade și dulcea pasăre a neprihănirii. Se ridică și o cuprinde în palme. Un fir de sânge îi coboară din pumni pătând rochia cu moartea ultimei speranțe. Pasărea refuză zbaterea, acceptând pumnii deschiși ca un alt cuib pe care nu-l va putea construi niciodată din materie. Îi leagă aripa frântă, iar hrana ar trebui să o întărească. Respiră greu, iar ochii închiși par a cere Divinității încă o primăvară, încă o șansă la o viață pe care nu a înțeles-o niciodată pe deplin. Ar fi putut pleca, acum o vreme când toți ceilalți urmau natura spre râuri de soare cald, ar fi putut lasă în urmă cuibul nașterii, înțelegând firul exact al evoluției. Ar fi putut cânta triluri în alt punct al vieții, ar fi putut fi speranță pentru copacii ce înfloresc primăvara, dar acum adoarme sfârșită în pumnii ce-i sunt și cuib și monument. O va îngriji zile întregi până când natură moartă își va regenera trupul și va naște zări calde, copaci cu brațe statornice, cuiburi pline de cântec. Deschide geamul și aerul cald îi mângâie obrajii. Deschide pumnii și din ei două aripi întinse bat puternic, dornice de zbor, dornice de viață. Își ia zborul și odată cu pasărea și ea. Se ridică spre zenit și pentru o secundă își strânge la piept toate emoțiile, ca într-un cuib ce acum înseamnă libertate. […]

home | top