subscribe to the RSS Feed

Saturday, August 19, 2017

gardianul orb. II

Posted by Vali Balcan on October 26, 2016

Mă distrugi metaforă și mă formezi inutil epocii în care mă aflu. Mă construiești ambiguu și rapace, parte dintr-un miraj la care nu consimt, dar în stadiile căruia nu am alt sens decât existența puerilă a omului eradicat. Sunt un om viu, mă consider unul în cele mai multe momente ale juisei, ale ființării inutile la care mă condamn ca revenire din ceva ce mi-a fost apogeul existenței. Probabil nici sens nu există în stagnarea asta, probabil nici călăuză oarbă (asta pentru că simt amandon în propria-mi ființă), gardian orb sau orice titlu de text am reușit să formez pentru a-mi satisface egoul invincibil al scrierii. Și până și asta este doar o creație falsă a tot ce pare că simt, când de fapt dincolo de masca fatalității nu se află niciun chip blajin sau vreo formă sănătoasă a verbalizării morale. Nu contează prea mult cine sunt sau încotro îmi ridic standardele atâta timp cât știu unde este capătul fiecărui basm. Și puterea asta de a ști revine ca cel mai insuficient argument în fața fatalității. Eu sunt omul, dar dincolo de reușitele astea puerile sunt totuși ființa care se întreabă, care tace imposibil de mult, care amurgește lângă vorbele acelea ale vieții. Sunt viață în măsura în care îmi sunt insuficient, sunt nemurire în măsura în care accept că dincolo de mine existe o forță care îndeamnă la a evolua spre bine, nu spre ratarea asta atât de simplă a anilor ce par veșnici. Iar veșnicia apune în momentul în care mă hotărăsc că e mai bine așa, altfel ar însemna să mă schimb, iar omul se teme cel mai mult de schimbarea care pare să-i amenințe integritatea (fie ea și iluzorie). Până la urmă relativitate se oprește în fața adevărului absolut care nu este o ființă exactă, ci acel cumul pe care noi îl numim Divinitate. Iar acolo metafora devine viață.

home | top