subscribe to the RSS Feed

Thursday, January 18, 2018

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on August 5, 2016

În tâmple cuvântul tău îmi răsună ca o reușită pentru un alt început. E fiecare început pentru a mă recupera din somnul pe care îl dorm în amintirea ta, e început pentru anii risipiți dintre metafore fără sens, pentru mine un om căzut și ridicat de roșu pletoric ce-mi învie sângele spre călătoria pe care niciodată nu o încep cum trebuie. În cutia sculptată cu milă se află legământul forțat al nădejdii că dincolo de tine nu există nimic, în inimă există pacea că oricare ar fi destinul nu s-a scris cu moarte, ci cu nădejdea că realul are forță creatoare. Și chiar creația se dilată pentru sens, pentru strabism mental sau chiar pentru facerea de bine la care iau parte ca un Străin din palma căruia fugi fără regret. Și nici măcar nu mă mai îndoiesc de teamă, nici nu mai confund clipa schimbării cu posesiunea, cu nevoia de a tăia ceva din dorințele tale pentru iluzii care-mi aparțin, cum nu sunt nici sigur dacă e teamă fuga ta sau realitate ce mă evită. Apoi există ceva în mine care nu se poate defini prin cuvinte, poate nici prin prezență, dar știu că există o dimineață în răcoarea căreia știu să-ți fiu totul, chiar dacă pentru o clipă, chiar dacă pentru cât ai nevoie. Deși par vrednic de închiriat, nu sunt. Sunt un om în fața căruia măștile au cedat, nu neapărat ca acceptare ci ca improvizație pentru a mișca univerul spre dincolo, acel dincolo necesar stăvilirii emoțiilor pe care le întâmpin ca fericire. Și uneori mă fericesc ca un copil la auzul numelui tău, alteori mă înfurii și te resping pentru tot ce nu-mi ești, dar niciodată nu te neg ca existență. Probabil maturizarea a început când am învățat să tac sau să las foarfeca obsesiei să devină implozie pentru o altă poveste, dar nu pot nega dorința de a te găsi ca vis reușit pentru o ultimă stare ce înseamnă apogeu. Acum spune-mi, vei fi aici la sfârșitul anotimpului, vei întinde mâna dreptății fără temă spunând cuvintele pe care niciodată nu le-am auzit? Dar nu ca speranță ci ca echilibru pentru decizia mea de a te lăsa în a te explora? Sau poate deja întind coarda iluziei spre meleagul surâsului fatal al blamării. Oricum ar fi, în clipa aia știu că cerul va deveni mut, pentru că atunci singura voce care va avea rezonanță vei fi tu.

home | top