subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

armura impecabilă a mitului

Posted by Vali Balcan on March 28, 2015

Am șters prea multe începuturi de text, am ucis prea mult ideea simplă a reușitei, condiționând verbele pentru protocolul acesta al acceptării, al limitelor impuse de o stare bolnavă, ca și cum universul s-ar dizolva în dorința exactă a maselor de a te fascina ca ființă. Uit iarăși despre tine, despre cuvintele acelea învolburate din care nu ai avut curajul să răsari, împingând timpul în tâmpla aceasta supusă de liniște, de orgoliul de a ierta infinitul de cuprinsul ce învinge până și universul. Buzele știu doar murmur și curiozitate, ochii cunosc doar capriciul de a înțelege forma, dar latura irealității nu știe decât miraj, patimă și viciu. Dincolo de o probabilă îmbrățișare teama de a mă oglindi mă învinge. Orice aripă aș desființa, chipul rămâne blocat în imediat, oglinda devenind o reflexie pentru tot ce am construit din măști, sau poate judec iarăși prea aspru condiția momentului. Probabil dincolo de curaj se află o stare de ușoară beatitudine, de o frumusețe explozivă, de atât. Un moment ce ar putea însemna desființare sau ființare.

Într-o zi o să am un vis în care voi înțelege că toată necredința nu se va mai traduce prin erezie, ci printr-o liniște ce va îngenunchia pleoapele pentru un somn al rațiunii. Iar de acolo va conta doar să ascult emoția cum se rescrie prin glasul inimii tale. Acel tale care acum îmi este atât de confuz încât nu reușesc să-l deosebesc de mine, de proiecția nefastă a unui Serafim patibulat de propriul său orgoliu de a nu se risipi atât de ieftin. Însă cât de sacadată să fie emoția tinereții încât să uite că acum e clipa în care viața are și sens?

De fapt o parte a visului a inversat rolul revelației și s-a întâmplat. Probabil că s-ar traduce mai ușor printr-o realitate ce nu știe blamare sau invidia de a cuceri raiul (acel loc ce nu-l pot cunoaște ca atingere). Sau poate iarăși confund umanul cu latura divină a posibilității de a crea idealuri. Însă reale sunt străzile acestea mute, pașii leneși și o ploaie întârziată. Un alt fel de pendulare între curaj și obsesie. Și accentul ar putea schilodi obsesia ca implozie, ca o fugă a nădejdii, ca un etern obstacol în calea rațiunii. Oricum, e timpul ca rațiunea să învețe echilibru, iar inima glas. Visul acela este o abominatie, un început de cădere într-un alt fel de acum. Iar eu, eu aștept seara în care mână va atinge cerneala-albastră care va înnoda ideea ca definiție pentru zâmbet, într-o palpabilă sfoară. Și de acolo va urmă o seară. Și cât de mult se poate dilata timpul încât seara să devină absolut?

home | top