subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

rostul întrebării

Posted by Vali Balcan on June 3, 2014

Am reușit să tac din ce în ce mai mult, să închid pleoapa criticii și să accept că de multe ori este o linie mult prea subțire între dialog și ceartă. Uneori regret că nu mai am același avânt pentru cuvinte (sau pentru palme morale?), pentru a trezi jocul comunicării eficiente. Mă simt invadat de prea multe maxime în rețelele virtuale, de prea multe revelații și de idei irefutabile (cel puțin așa le percepe autorul). De multe ori le iau ca atare, ca pe o poezie puerilă, fără gestică, fără picioare (măcar) de lut ancorate în realitate, ca pe o ideologie de grădiniță. Constat cu stupoare că nici a fi ignorant nu mă satisface, mai ales că în universul minții mele se scriu întrebări și multe, tot mai multe mirări. Am ales să comentez rar, doar oamenilor cu care am avut cel puțin câteva ore de comunicare în real. Știu că nu este misiunea mea să “epatez intelectual”, sa starnesc întrebări sau sa impun o idee pentru ca ceva sa se miște, însă nu pot nega până la infinit liniile pe care mi le fac cu orice mână apuc. Văd că ignoranta persistă, dezvoltându-se acest cult al atotsuficientei, al unei minciuni grotești cu privire la ce suntem. Întrebam pe un domn (pe care  îl stimez) care-i sunt limitele suportabilității și până unde poate merge în acest haos virtual, în acest efort rotund de a stârni cel puțin o întrebare în ceilalți. Am primit mai mult decât un simplu răspuns, am primit o idee complexă (pe care, probabil, o voi dezvolta într-un alt text).
Nu am pretenția unor absoluturi pentru că sunt conștient de propriile-mi carențe, de propria-mi devenire sau demență. În aceste mirări constat o nevoie avidă a oamenilor de a fi orice altceva decât realiatea. Se creează astfel o imagine străină, falsă, o umbră a unor idealuri ce nu au scop evoluția, ci iluzionarea unor aspecte pentru a șoca. Și de multe ori șocul aduce aplauze și odată cu ele un complex de laude și aprecieri (periculoase cred eu). Ah, și să te ferească zeii mitologiei nordice de tunetele (aplaudacilor) ce răstoarnă logica cuvintelor ce ar putea mișcă pașii spre lumină/adevăr.
De curând mă contram cu un om ce are pretenții profetice (dar care reușește cele mai slabe și tâmpite revelații care spun absolut nimic) și rezultatul a fost cel așteptat – o gloată de idioți care au înțeles doar blasfemii în cuvinte ce spuneau cu totul altceva. Pare că a întreba (a te întreba) devine sinonim cu a ucide cu vorba, a defăima, a fi eretic, a avea rea intenție.

Cele mai dese răspunsuri la întrebări (de altfel pertinente) sunt doar maxime, absoluturi seci, care nu fac altceva decât să-ți ofere o imagine și mai clară despre interlocutor. Iar oamenii ăștia sunt periculoși, pentru că ei nu-ți spun părerea lor trecută prin filtrul rațiunii, digerată, ci-ți ofertă alte citate belicoase pentru maxima precedentă. În modul ăsta dialogarea devine nulă.

Cum să poți discuta cu un om care refuză să-și asume o idee? Cum poți facilitatea comunicarea cu un om care refuză să (se) întrebe? Care ia totul ca pe o poruncă oarbă a inevitabilului?
Habar nu am, dar am învățat că în unele cazuri cea mai eficientă metodă pentru mine este să apăsa butonul x, sau ăla de unfriend.

home | top