subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

intruziuni

Posted by Vali Balcan on March 28, 2012

Soare, mă stânjenești. Pe lumina ta îmi văd chipul cicatrizat, urme adânci alte umanității răsărite ca pedeapsă pentru fiecare moment în care am simțit mai mult decât am verbalizat. Aș spune că mă tem de tine, dar tu mă dezvinovățești prea ușor de zei, de lauri și de o lume construită din principii fatastice. Tresalt cu greu în fața poruncii de a mă trezi la realitate, de a recunoaște simplitatea ca formă de refuz a splendorii imposibilității de a eșua. Dincolo de chip, ca o memorie a răzvrătirii de sine, elogiile învață procesul adaptării sociale, reușind doar sintagme pentru schimbări lăuntrice, traversând egoismul de a nu mă adapta unui șir de lumi ciudate. Pare ridicol sau dureros, dar iarna mersului pe ape s-a sfârșit, gheața sărutând căldura aceasta câinească, zâmbind fad credinței de a păși fără emoții pe ape voluptoase, tragice sau definitive. Nu-mi lipsește curajul, însă picioarele de plumb cer oase goale sau aripi ca siguranță, însă singura credință e în numele tău, nu ca portret străin, ci ca literă cu care începe cuvântul acela pe care ți l-am spus atunci când ochii scriau sentiment, iar mâna tremura sinceră culoare pe spatele tău, într-o seară când vara nu era doar un anotimp al divinității. Și cât de ușor renunță numele tău la prima literă pentru a da sens unui concept atât de viu, devenind cu timpul singura explicație pentru fericire. Apoi se face noapte sau tăcere celestă, iar cicatricile transformă deznădejdea din dramă în echinox, rupând un gram de sens din liniștea asta artificială, trezind soarele pentru o altă judecată furioasă, dar care trezește sufletul la realitate. Și cât de oarbă poate fi lumina acestei constatări nu știu, însă într-un final omul va învinge zeul ce împarte perfecțiunea între atom și mândrie apatică, dar până atunci îți voi arăta pe inimă cum se naște un magnol din palmele cu care-ți mângâi rămânerea.

home | top