subscribe to the RSS Feed

Monday, December 18, 2017

punct de sprijin

Posted by Vali Balcan on November 12, 2011

Cu cât mă opresc mai des, cu atât mă înving în lene, cu atât înțeleg mai ușor că lipsește o zi din toată fericirea cutremurătoare. Nu contează anotimpul sau furia naturii, nici măcar complexul psihologic al rutinei, ci contează axa care susține rutina ce definește creația. Lipsește o zi, indiferent de perfecțiunea atomică în care se calculează echilibrul, lipsește constanta de drept a beatitudinii din care păsări răsar pentru cuvinte. Cu fiecare ne-stare se propagă insuficientele nepăsări, condiții pentru procesul acceptării de sine, indiferent de valoarea dorinței. Aș crede că e amiază, poate din nevoia de reabilitare eternă, dar se prea poate să fie amurg sau dimineața unei alte căderi în ritual, inversând conceptul credinței în inima unor devreme ființe. Într-un fel e natural tot procesul acesta ambiguu, de parcă viața are exact efectul soluției revelatoare în care se scufundă filmul, iar la capătul procesului apărând exact imaginea pe care ochiul o bănuiește. Însă uneori lichidul ăsta de contrast, ce pare vărsat în viață fără voie, arată doar un gol. Venele rămân pustii, iar idealul se cutremură în fața realității. Și atunci doar tac, ridic umerii și-mi plâng păcatul de a nu fi câștigat, în brațele Străinei, acolo unde fiecare axă are sensul vindecării. Apoi mă opresc și-mi umplu inima cu soare nordic, înțelegând că ziua aia care lipsește nu are legătură cu nimic din fundamentul acestei forțări necesare, ci ziua aia lipsă e momentul întoarcerii acasă,  în vara ce-mi va câștiga viața pentru totdeauna. De acolo doar un rai mai știe să inteleagă că acasă e-n numele Străinei.

home | top