subscribe to the RSS Feed

Friday, October 20, 2017

brațul drept

Posted by Vali Balcan on December 17, 2016

E seară, ca de fiecare dată când pierd cuvintele în gândurile insomniilor. E sfârșit de an sfâșietor, curaj pentru lipsa curajului de a te revela, un sfârșit ca un început, ca de fiecare dată când introspecțiile tăiau în carne vie lăsând picurii de roșu pletoric să învețe libertatea, o libertate construită pe drama de a mă fi inventat. E seară, anotimp al curiozității, liniște a dorului de a nu te fi întâlnit niciodată pe tine, ființă al cărui nume nu l-am inventat încă. De a nu te fi întâlnit dincolo de masca socială ce ținea orele până în zori, gândurile până acum și viața până în ziua de apoi. Dar acolo, la capătul vieții, nu știu decât teamă, nesinguranță și lipsa răspunsului ca metanoia fiecărei seri. Tind să mă lamentez cu fiecare singularitate pe care o prevăd, tind să fiu mai aspru cu mine decât a făcut-o divinitatea, tind să reușesc imposibilitatea de a-mi calma firea, prin joc, prin înălțarea în universul în care te exprimi ca absolut. Și aș putea visa la o lungă călătorie pe treptele fragilității mintale, și mă tem că nu-mi vor ajunge foile pentru litere, pentru tăcerea de a nu mai inventa nimic. Nu sunt creator, sunt om, o construcție capricioasă a unei entități, o moștenire genetică a nevoii de vis, o alegere în a te aduce pe tine aproape de seară, de anotimp, de spațiul meu în care limitele știu forma ta ca pe o rugăciune spusă duminica dimineață. Și absentez, și uit, și mă descalific de fiecare data când sunt altceva decât brav. Și poate că este încă seară în mine, încă dimineață în voința ta, poate că a renunța nu îți va fi atât de fatal, cum nu știm cum ți-ar fi transformarea spre noi. Mă îndemn să nu mă tem de tine, te îndemn să uiți agora deciziilor mele de a mă risipi în ființe, dar pare important să știu că dincolo de tot ce pot însemna, sunt omul care are puterea de a ființa aproape de Perfecțiune. Iar acolo, în fața Creației, știu să îți silabisesc numele ca pe fericirea de a vedea porțile eternității deschizându-se. E seară, dar ce realitate ai face dacă ai avea curajul să fii…

magnolie crescută în inimă

Posted by Vali Balcan on July 2, 2016

Între mine și tine nimic nu are putere creatoare, doar tu, doar eu, doar noi suntem indiferent de construcțiile sociale ce ne înconjoară, indiferenți în fața atomilor ce mă condamnă la o altă ratare din care nu voi putea ieși teafăr. Oricum nu-mi mai pasă, oricum nu mai știu linie dincolo de tine, oricum nu mai văd construcție fără chemarea ta, cum nu mai știu efemere stări fără de o iluzie în mâinile tale. M-aș odihni zile și ani, poate veșnicii în amorțirea care-ți sunt, care nu-ți voi mai fi vreodată, ție, pasăre a neprihănirii mele. Și sunt străin de tot ce-ți înseamnă acasă, sunt străin de tot ce-ți construiește invincibila armură a mitului. Și străin voi sfârși ca o povară pe care o voi înghesui în sufletul meu apter, în inima mea de ciumă, în lipsa emoției de a te ființa ca sinonim pentru a te cuprinde. Și cum să te mai cuprind când brațele-mi sunt atât de reci, cum să cunosc căldură când cerul s-a sfârșit în gândul că dincolo de tine cerul nu mai verbalizează atomi ai ființei tale. Ești vie, departe și limba pe care o auzi nu-ți este nicidecum acasă, cum nici măcar eu nu-ți mai sunt familiarul chip în care să te retragi ca odihnă în care să nu-ți mai pese de viitorul ce pare atât de criptic. Probabil eșuez lamentabil în încercări fardate de a te mișca spre mine, spre ceva ce oricum nu pare siguranță, cumințenie sau odihnă. Dar am umerii încă semeți, în ei încă există puterea de a-ți odihni ființa pentru clipe imposibil de numit ca timp, iar lângă mine știu a convinge haosul să tacă în dreptul tău. Iar tu știi, probabil, că nu exist ca excepție, ci ca formă încă blamată a păcatului de a mă irosi în ființe, dar știi, de asemenea, că în fața ta totul pălește ca și cum existența este facultativă. Oricând, în orice anotimp al meu, chemarea ta va avea putere creatoare, iar asta nu e slăbiciune ci promisiune pentru un rai pe care doar prezența ca unul îl poate crea. Și erau vremi în care tot ce-mi dorea era să-ți simt cuvântul ca unică formă de a înțelege dimineața, amurgul sau orice gând rătăcitor. Pe gândul tău se scriu concerte de iubire, pe inima ta am învățat pașii spre nemurire, iar tu, ființă exactă a rătăcirii mele, ești capodopera absolută a timpului prezent. Iar eu, semeț al orgoliului de a scurta bucăți din podoaba ta, sunt echinox a tot ce însemnă formă perfectă, uimit și convins că din gând peren vor răsări flori de magnolie ce-ți vor acoperi fruntea, tălpile și ziua perfecțiunii. Iar acolo frumosul nu are margine pentru că frumusețea ești tu.

în camera ta cerul nu pare a fi atât de departe

Posted by Vali Balcan on July 1, 2016

Mă uit la tine, creație sublimă, încercând să-ți cuprind chipul într-o armonie care de mult nu-ți mai este necesară. Mă uit la tine, mă uit în tine, mă uit așteptând să-mi chemi din nou ființa spre armonia care-ți este acum străină existență. În camera ta cerul își pierde potențarea, în ochii tăi lumina devine rapace, implozând în mine universul regăsirii tale, ca o pierdere ce nu are margini. Și nu cunosc timp îndelungat între pereții care-ți sunt surogat pentru acasă, cum nu mai știu încotro te îndrepți în fiecare dimineață, cum nu mai știu culoarea emoțiilor tale tresarinde la auzul numelui din buzele mele sfârșite. Sunt litere frumos construite, iluzii pentru cifra impară, dar în ele literele au învins absolutul ce acum îmi pare la îndemâna oricărei ființe, dar mai puțin la îndemâna mâinii mele ce cuteză să-ți scrie cuvinte pe spatele armoniei, siguranței și viitorului. Și eram păsări măiastre, metafore și adevăr pentru tot ce lumea înclina să nu mai creadă, opace lumini în ochi de vulturi, dar vii în fața destinului ce mi-a rătăcit cărarea. Un copac îți promisesem, un copac sădit din voia mea, un copac care urma să ne scrie aripile în cuvinte imposibil de jurat dincolo de marginea raiului care-mi erai. Aș fi nebun să mă trăiesc între epitafe, aș fi ruinat să mă trăiesc în clipe apolinice, dar simt că nu mai contează nicio judecată, cum simt că dincolo de sfera asta ce-mi ruinează viața ca o convulsie necesară ești tu, un miraj, o construcție de valori și patimi, dar reală, umană, acolo. Iar acolo e tot ce nu poate divinitatea să-mi mai ierte, de parcă legile au fost săpate în oasele tale pe care le văd ca pe ultima minune în veșnicia asta la care refuz să mai iau parte. Până la urmă nimic nu mă mai poate risipi spre încotro, cum nu văd decât crevase între mine și tine ca pe un joc pe care-l știu învinge, pe care-l știu trișa, asta pentru că nu sunt nici semi-zeu, nici divinitate, nici bun. Sunt un om sădit în brațe de plumb, sunt o continuă construcție a unui om care-ți dorea singularitatea, reveria și poemul pe care nu ai apucat să mi-l dezvălui. Cred în misticul acesta al ființei tale cum cred în mine ca instabilitate emoțională, ca revers pentru tot ce am încetat să fiu. De mâine o să-mi scrijelesc sufletul cu numele tău până la capătul ființării, iar dacă nici asta nu este suficient atunci o să fiu și atât, o capodoperă în Zigurat, un viu profet al închinării tale, explorându-ți așteptarea ca facerea de bine într-o zi în care ploaia satură rădăcinile copacului sădit de mine în tine. Iar eu, eu voi fi. Chemă-mă. Sunt.

străine chemări

Posted by Vali Balcan on June 30, 2016

Te visez, meteahnă a sufletului meu, construcție din care revăd apocalipsa verbală ca o pe o utilitate din care voi înțelege reveria inimii tale. Am visat sau poate mi-am imaginat că în ciuda timpului eu sunt călăuza în brațele căreia vei cădea ca o convinsă stare de bine ce ar putea să-mi învingă verbul negației pe inimă, pe suflet, pe brațe deschise. Te văd, te știu, te simt ca și cum dincolo de tine universul urlă grotescul, moarte sau orice metaforă eternă a rămânerii în starea asta insipidă de a fi. Sunt om, sunt muritor, dar văd că în tine puterea mea este eternă, văd că în tine mă zbat ca o eroare ce poate învinge logicul mersului tău liniștit. De fapt niciodată nu ți-am fost liniște sau plictiseală, nici înger sau blamare absolută pentru a te reuși. Sunt eu, omul, amintit de fiecare dată când răul apare, uitat de fiecare dată când binele se scrie pe umerii tăi ca o puerilă juisă în care te vei desfăta cu ardoare, dar risipindu-ți călăuza pentru un alt pahar de ambrozie. Aș putea să mă revolt, să te strig pe nume și să-ți spun că străinele cărări îți sunt străine nume, dar nu am puterea de a te reuși dincolo de voia ta, cum nu am puterea de a mă transforma în timp pentru a mă limita la o convinsă mângâiere în care să-ți șoptesc veșnicia. Poate că aș vrea asta, poate că sunt un gând efemer din care să te revolti, dar nimeni nu poate ști că în adâncul ființei tale eu am zămislit beatitudinea ca revelație, ca un criteriu pe care nimic nu-l poate sabota sau detrona. Și nici măcar nu e vorba de o valorificare în comparații, cum nu e posibil să transformi lumina creatoare în mici unelte care să-ți călăuzească pașii ce vor urma. Între noi nu este aer, între noi se află magneți ce ne resping atrangandu-ne spre alte legi, dizolvând sau construind universul în reguli ce mereu ți-au fost pe plac. Iar acolo, între limitele mâinilor tale știu doar să-mi plec capul odihnindu-mă, visând la revelația mângâierii tale ca somn peren, ca vis apter sau poate ca sărut ce-ți va schingiui pentru o clipă semețul chip pentru un zâmbet fericit. Dar poate îndrăznesc prea mult, însă nu mă tem de imposibil cum nu mă tem de furia din spatele trupului tău de cremene, ființă exactă a fericirii mele.

suntem departe. suntem aproape ajunși

Posted by Vali Balcan on June 29, 2016

Visez la o călătorie în care să te regăsesc, visezi la o liniște din care să absentez fără de spaima chipului devenit obstacol. Între noi s-a inventat un alt univers în care niciunul nu are putere creatoare, în care nicio formă nu poate deveni definiția universal acceptată a ființei ce ar putea să-ți poarte umanitatea ca o răscumpărare pentru clipele în care nu ești. Te găsesc mereu acolo, te gasesesc ca pe o constantă în care matematica exaltă a fericire, momente în care iluziile poartă matricea ființei tale ca pe haine închinate unui zeu tânăr, abia inventat de mâinile slăbănogite ale conștiintei în care sufletul tău poartă liniștea umerilor mei. Te găsesc de fiecare dată pierzându-te, așteptând să treacă potopul ăsta de emoții pe care nu le mai recunosc ca făcând parte din mine, pe care le văd mai degrabă ca pe miracole în calea ființării. Într-o seară ți-am spus cuvinte fără sens, blocat fiind de prezența ta rămasă ca un vis pe retină, în timp ce soarele stânjenea brațul din care viciul se sătura. Și nu a fost cel mai reușit ritual, dar nimic nu conta în fața capodeperei ce-mi ești. Psihologul ar înțelege repulsii și eșuări în tot ce-ți simt, poate ar inventa noi damnări pentru ființa care am uitat să fim, dar dincolo de tot ce poate umanitate cuprinde în expresii, suntem noi, doi străini care cuteză a întâlni zi de zi obstacole ce ne aruncă spre imediat, spre apocalipse verbale sau spre cifre basmice din care mereu reușim să ieșim intacți. Visez la o călătorie pe care să o avem amândoi, nediluați și mereu prezenți, indiferent dacă din ea vom ieși alți oameni, eșecuri sau perfecțiune, dar să fie o călătorie în care doi să însemne unul. Dar deja singularitatea este stăpână pe timpul prezent, atrofiind și buzele din care cuvintele se nasc, însă nimic nu poate opri cuvântul-viață, cum nimic nu poate opri timpul să-și dilate definiția spre inima mea din care te-ai născut într-o zi de cifră basmica. Visez și nu-mi dau seama dacă e noapte sau zi, dacă este etern sau fiecare clipă ce-mi construiește nemurirea, însă știu că dincolo de epitaful acesta te afli tu, capodoperă absolută, vers fără de timp, emoție fără de capăt. Până la urmă dincolo de tine nu există nimic. Iar nimicul e tot ce aș mai putea fi dacă aș încerca să-mi sabotez desființarea, devenirea sau orice miracol în care mă investesc ca un profet rătăci.