subscribe to the RSS Feed

Friday, October 20, 2017

brațul drept

Posted by Vali Balcan on December 17, 2016

E seară, ca de fiecare dată când pierd cuvintele în gândurile insomniilor. E sfârșit de an sfâșietor, curaj pentru lipsa curajului de a te revela, un sfârșit ca un început, ca de fiecare dată când introspecțiile tăiau în carne vie lăsând picurii de roșu pletoric să învețe libertatea, o libertate construită pe drama de a mă fi inventat. E seară, anotimp al curiozității, liniște a dorului de a nu te fi întâlnit niciodată pe tine, ființă al cărui nume nu l-am inventat încă. De a nu te fi întâlnit dincolo de masca socială ce ținea orele până în zori, gândurile până acum și viața până în ziua de apoi. Dar acolo, la capătul vieții, nu știu decât teamă, nesinguranță și lipsa răspunsului ca metanoia fiecărei seri. Tind să mă lamentez cu fiecare singularitate pe care o prevăd, tind să fiu mai aspru cu mine decât a făcut-o divinitatea, tind să reușesc imposibilitatea de a-mi calma firea, prin joc, prin înălțarea în universul în care te exprimi ca absolut. Și aș putea visa la o lungă călătorie pe treptele fragilității mintale, și mă tem că nu-mi vor ajunge foile pentru litere, pentru tăcerea de a nu mai inventa nimic. Nu sunt creator, sunt om, o construcție capricioasă a unei entități, o moștenire genetică a nevoii de vis, o alegere în a te aduce pe tine aproape de seară, de anotimp, de spațiul meu în care limitele știu forma ta ca pe o rugăciune spusă duminica dimineață. Și absentez, și uit, și mă descalific de fiecare data când sunt altceva decât brav. Și poate că este încă seară în mine, încă dimineață în voința ta, poate că a renunța nu îți va fi atât de fatal, cum nu știm cum ți-ar fi transformarea spre noi. Mă îndemn să nu mă tem de tine, te îndemn să uiți agora deciziilor mele de a mă risipi în ființe, dar pare important să știu că dincolo de tot ce pot însemna, sunt omul care are puterea de a ființa aproape de Perfecțiune. Iar acolo, în fața Creației, știu să îți silabisesc numele ca pe fericirea de a vedea porțile eternității deschizându-se. E seară, dar ce realitate ai face dacă ai avea curajul să fii…

brațul stâng

Posted by Vali Balcan on November 18, 2016

Exact acum când lumina pare să dea roade, în cele din urmă, te ridici ca o metaforă spre inima mea stacojie, spre sufletul meu acuzat de fărădelegea de a fi om. Acum, ca fiecare insomnie pe care am trăit-o, îmi dezintegrezi răbdarea și capabilitatea de a mă oferi ca om relevant, ție, ființă de la capătul lumii mele imaginare, trezind în mine patosul de a gusta seva ce ar putea să-mi silabisească rămânerea în starea pe care o numesc bine. De fapt tu ai fost acolo de ani buni, ca o enormă piatră pe inima mea de cremene, sculptând din tine cărări spre care să mă îndrept, văi în care să mă odihnesc, cuvinte pe care să le veghez, muzici pe care să le ascult ca amintire pentru tot ce am trădat în viforul ce-mi sunt. Și acum te simt ca un blocaj spre care tind ca existență, implozand în mine gustul amar al imposibilității de a fi pur ca sângele ce mânjea cu fericire Coloșii vechimii. Și mă întreb și cu fiecare întrebare mă apropii mai mult de ratarea excepțională ce aș putea să-ți fiu, mereu, etern ca pasărea ce-și înalță glasul spre Dumnezeu, implorând o ultimă zi în care ratarea să fie înghițită de laurii ce pare că-i porți pe tâmplele tale, tu ființă al cărui nume nu l-am zămislit încă. Și nu mă simt îngrădit de timp să-ți dau nume, mai ales că nu-ți înțeleg pe deplin curiozitatea de a te apropia, de a fugi, de a fi. De fapt nu știu nimic despre călătoria ce pare că-ți adulmecă ființa în stări impecabile, nu știu nimic despre verbul care te poate transforma din ființă în infinit. Sau poate mă lamentez suficient de mult încât să pierd acordul rămânerii tale, ca o constantă pentru steaua nordului după care pare să nu mă mai ghidez atât de ferice. Și în tot amalgamul acesta visez la clipa în care voi avea curajul să-ți spun tăcerea ca cel mai frumos anotimp, cuvântul meu ca cea mai stângace emoție pe care nu o înțeleg. Și dacă vei rămâne, și dacă vei pleca, voi ști că dincolo de mine există o inimă ce bate acordul inexact al existenței mele, indiferent de capacitatea mea de a te îngrădi între pereții minții mele bolnave de om inventat pe muntele schimbării la față.

personaj nul (căderea din romanul unei ne-scrieri)

Posted by Vali Balcan on August 18, 2011

Minţi, încercând să mimezi binele, stare luciferică fără căderea iminentă. De fapt nu e o minciună atât de genială, e forma în care ştii cel mai bine să te protejezi, să ascunzi eroarea la care eşti supus. Întinzi cuvinte până la refuzul ignoranţei, zâmbind perfid, construind o imagine perfectă pentru forma nouă în care te afli. Minţi şi asta nu mai pare o problemă, nu mai pare o mască, nu mai pare ceva atât de fatalist. Oricum, în minciună ai găsit logica trecerii, în ea te scalzi din geneză, devenind intimul fiinţei tale. Apoi apar oameni, zeci de oameni ce-ţi hrănesc ego-ul cu violente presimţiri, făcând din tine monumentul lor de ipocrizie, o capodobera grotească ce-şi cere blamarea. Însă e trist acest tablou, cu mâna întinsă în tină, orb, căutând lumina răzvrătirii. Şi ce uşor pare să ai cuvintele în pumni, să revolutionezi orbirea cu altă orbire, să scrii cu aceeaşi mână şi trecerea şi apele pe care nu le mai deosebeşti de forme. Minţi, până la urmă e tot ce ţi-a rămas, uitând oricum lumina, căldură şi rostul frumuseţii. De fapt e încercarea disperată de a-ţi ascunde faţa diformă, obrajii sfârtecaţi de bicele anilor, umerii strânşi de spaimă, iar golul inimii de spaima de a te vindecă. Nu mai e nimic majestic în forma asta, nici măcar cuvintele ce par poezii, de fapt majesticul nu a existat niciodată, sângele purtând în el doar viaţa aceea mizeră în care te-ai trezit cu urlete. Acum încerci să scrii, repetând după dictare, dar vocea aceea nu pare a fi umană, uitând schimbarea la faţă cu demonul ce-l trăieşti pe nume. Şi e deja un complex de amărăciune, o viaţă de o ratare spectaculoasă, iar în ea singura fericire îţi este minciuna.

Minţi, iar ceilalţi aplaudă cu patos spectacolul, frumuseţea întinde podiumul, paşii nesiguri din dans par perfecţi, însă e noapte, adâncă beznă, iar chipul străluceşte cu zâmbet amarnic, dar cine să vadă tot acest univers răsturnat? Cine să îndure estetica urâtului? Minciuna e singura scăpare. Din ea refaci timpul, îţi rescrii singurătatea, defineşti un alt concept pentru fiinţa ta, linişteşti trecutul de orice formă ţi s-ar părea abuzivă, de fapt ştergi tot şi scrii cu litere mari tot alfabetul acestei vieţi perfecte care nu a existat niciodată. Te ridici în picioare şi începi să crezi textul. Da, eşti majestic, semi-zeu, iar tu niciodată nu ai clacat, niciodată nu ai trădat lumina, niciodată nu ai fost călău, de parcă toate astea ar fi dintr-un film mut. Tu eşti adevărul, tu rescrii aşa cum îţi place trecutul. De fapt nu re-scrii, tu doar ai scris cum ai crezut de cuviinţă, şi cine să fie atât de nebun să fie acuzarea la procesele tale de conştiinţă? Te ridici iarăşi, tot mai sus, în aplauzele efemere ale celor din jur. Te simţi bine, te simţi viu, pentru prima oară real. Ai adevărul de partea ta (chiar dacă unul creat după bunul tău plac) şi păşeşti tot mai sus. Într-un final o să ajungi la capătul alergării, când totul va cere un alt univers, iar acolo, uşa trecerii este oglinda întâlnirii cu tine. Acolo orice mască se va dizolvă, orice minciună îşi va întâlni adevărul, orbirea îşi va deschide ochii, iar tu, tu te vei întâlni cu tine. Acolo nu mai poţi mima binele, nu mai primeşti aplauze efemere, acolo nu mai eşti semi-zeu, acolo eşti tu. Şi cum crezi că vei rezistă atunci în faţa adevărului ce-ţi va nimici fiinţa?

o singură dorinţă.

Posted by Vali Balcan on June 22, 2011

Probabil nu e suficient să ai o singură dorinţă pentru un an întreg, probabil nu e timp nici măcar pentru o dorinţă, dar cu fiecare timp petrecut în prezent mă apropii de singura mea dorinţă. Uneori pare imposibilă, reuşind să trezească matematica din visare, dar de cele mai multe ori se trăieşte perfect, devenind mereul convingerii scrierii. Sunt procese pe care le suportă cu stoicism, împletind întâmplarea cu răbdarea colţului de rai, devorând bibliotecile citirii pe inimă, răscolind fiinţa, aparţinînd astfel de toate punctele pe care se sprijină existenţa.

Pare riscantă credinţa într-o singură idee, idealizând proiecţia necesarului pe umeri străini. E un risc pe care mi l-am asumat fără echivoc, înţelegând întâmplarea ei ca formă şi chip. Procesul împlinirii e foarte simplu, construindu-se din atomii credinţei, răscolind universul de formele efemere ce împânzeau trecutul. Am o dorinţă care a devenit axa de pe care se mişcă sorele umărului drept, cu aceelasi freamăt cu care gândul bate aerul să facă vise.

duminici efemere

Posted by Vali Balcan on January 17, 2011

Acasă fiecare duminică însemna ceva diferit. O deşteptare devreme într-un timp de linişte sufletească, un mic dejun foarte simplu şi un ceai fierbinte cu tata. Apoi mergeam spre biserică, locul unde-mi hrăneam duhul în cuvinte veşnice. Uneori reuşeam să fiu atent până la capăt şi simţeam că Cerul îmi este mai aproape, trăind astfel o beatitudine combinată cu eternitatea. Era cel mai frumos timp al săptămânii care îşi avea împlinirea într-un prânz al familiei. Bunătăţile mamei echilibrau balanţa dintre trup şi suflet. Ştiam că suntem fericiţi. Nu aveam nevoie de altcineva să ne-o zică. De fapt fericirea se trăieşte, nu se zice pe litere efemere. Urma un timp de linişte şi mii de poveşti frumoase. Spre seară ne apropiam iarăşi de Cuvânt şi îl ascultam cu plăcere. Întotdeauna am găsit un interes deosebit către ideile din acele clipe. De fapt de acolo s-a născut curiozitatea mea pentru studiul religiilor.

Nu ştiu cât am reuşit să ţin sufletul viu, dar acele duminici au rămas ca un foc infinit în inima mea.

Acum am alte duminici. Nu le înţeleg rostul pentru că nu pot să le deosebesc de restul zilelor. Vin şi trec ca şi cum nimic nu s-ar intapla. Nu mai au rol definitoriu, nu pot încheia şi nici nu pot deschide o săptămână. Există doar ca data fixă într-un calendar. Nu mai au aceeaşi putere. Poate e de vină programul acesta tulbure al lucrului, poate am pierdut undeva pasul acela către veşnicie. Nu simt că am rătăcit, dar nu simţul defineşte concretul. Sunt într-o duminică oarecare, fără o dimineaţă cu o linişte reală, fără un prânz real şi fără o seară a studiului.

Nu vreau să mă prind în trecut şi să exagerez trăirea viitorului, vreau doar să nu uit geneza primelor idei. Aleg să trăiesc prezetul şi să găsesc un gram de linişte în fiecare duminică, ca o re-amintire pentru acele clipe unice în felul lor.

Poate într-o zi va fi iarăşi dimineaţa în care timpul va avea răbdare cu oamenii, ca duminica în care Divinul a sângerat de uman.