subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 26, 2017

magnolie crescută în inimă

Posted by Vali Balcan on July 2, 2016

Între mine și tine nimic nu are putere creatoare, doar tu, doar eu, doar noi suntem indiferent de construcțiile sociale ce ne înconjoară, indiferenți în fața atomilor ce mă condamnă la o altă ratare din care nu voi putea ieși teafăr. Oricum nu-mi mai pasă, oricum nu mai știu linie dincolo de tine, oricum nu mai văd construcție fără chemarea ta, cum nu mai știu efemere stări fără de o iluzie în mâinile tale. M-aș odihni zile și ani, poate veșnicii în amorțirea care-ți sunt, care nu-ți voi mai fi vreodată, ție, pasăre a neprihănirii mele. Și sunt străin de tot ce-ți înseamnă acasă, sunt străin de tot ce-ți construiește invincibila armură a mitului. Și străin voi sfârși ca o povară pe care o voi înghesui în sufletul meu apter, în inima mea de ciumă, în lipsa emoției de a te ființa ca sinonim pentru a te cuprinde. Și cum să te mai cuprind când brațele-mi sunt atât de reci, cum să cunosc căldură când cerul s-a sfârșit în gândul că dincolo de tine cerul nu mai verbalizează atomi ai ființei tale. Ești vie, departe și limba pe care o auzi nu-ți este nicidecum acasă, cum nici măcar eu nu-ți mai sunt familiarul chip în care să te retragi ca odihnă în care să nu-ți mai pese de viitorul ce pare atât de criptic. Probabil eșuez lamentabil în încercări fardate de a te mișca spre mine, spre ceva ce oricum nu pare siguranță, cumințenie sau odihnă. Dar am umerii încă semeți, în ei încă există puterea de a-ți odihni ființa pentru clipe imposibil de numit ca timp, iar lângă mine știu a convinge haosul să tacă în dreptul tău. Iar tu știi, probabil, că nu exist ca excepție, ci ca formă încă blamată a păcatului de a mă irosi în ființe, dar știi, de asemenea, că în fața ta totul pălește ca și cum existența este facultativă. Oricând, în orice anotimp al meu, chemarea ta va avea putere creatoare, iar asta nu e slăbiciune ci promisiune pentru un rai pe care doar prezența ca unul îl poate crea. Și erau vremi în care tot ce-mi dorea era să-ți simt cuvântul ca unică formă de a înțelege dimineața, amurgul sau orice gând rătăcitor. Pe gândul tău se scriu concerte de iubire, pe inima ta am învățat pașii spre nemurire, iar tu, ființă exactă a rătăcirii mele, ești capodopera absolută a timpului prezent. Iar eu, semeț al orgoliului de a scurta bucăți din podoaba ta, sunt echinox a tot ce însemnă formă perfectă, uimit și convins că din gând peren vor răsări flori de magnolie ce-ți vor acoperi fruntea, tălpile și ziua perfecțiunii. Iar acolo frumosul nu are margine pentru că frumusețea ești tu.

străine chemări

Posted by Vali Balcan on June 30, 2016

Te visez, meteahnă a sufletului meu, construcție din care revăd apocalipsa verbală ca o pe o utilitate din care voi înțelege reveria inimii tale. Am visat sau poate mi-am imaginat că în ciuda timpului eu sunt călăuza în brațele căreia vei cădea ca o convinsă stare de bine ce ar putea să-mi învingă verbul negației pe inimă, pe suflet, pe brațe deschise. Te văd, te știu, te simt ca și cum dincolo de tine universul urlă grotescul, moarte sau orice metaforă eternă a rămânerii în starea asta insipidă de a fi. Sunt om, sunt muritor, dar văd că în tine puterea mea este eternă, văd că în tine mă zbat ca o eroare ce poate învinge logicul mersului tău liniștit. De fapt niciodată nu ți-am fost liniște sau plictiseală, nici înger sau blamare absolută pentru a te reuși. Sunt eu, omul, amintit de fiecare dată când răul apare, uitat de fiecare dată când binele se scrie pe umerii tăi ca o puerilă juisă în care te vei desfăta cu ardoare, dar risipindu-ți călăuza pentru un alt pahar de ambrozie. Aș putea să mă revolt, să te strig pe nume și să-ți spun că străinele cărări îți sunt străine nume, dar nu am puterea de a te reuși dincolo de voia ta, cum nu am puterea de a mă transforma în timp pentru a mă limita la o convinsă mângâiere în care să-ți șoptesc veșnicia. Poate că aș vrea asta, poate că sunt un gând efemer din care să te revolti, dar nimeni nu poate ști că în adâncul ființei tale eu am zămislit beatitudinea ca revelație, ca un criteriu pe care nimic nu-l poate sabota sau detrona. Și nici măcar nu e vorba de o valorificare în comparații, cum nu e posibil să transformi lumina creatoare în mici unelte care să-ți călăuzească pașii ce vor urma. Între noi nu este aer, între noi se află magneți ce ne resping atrangandu-ne spre alte legi, dizolvând sau construind universul în reguli ce mereu ți-au fost pe plac. Iar acolo, între limitele mâinilor tale știu doar să-mi plec capul odihnindu-mă, visând la revelația mângâierii tale ca somn peren, ca vis apter sau poate ca sărut ce-ți va schingiui pentru o clipă semețul chip pentru un zâmbet fericit. Dar poate îndrăznesc prea mult, însă nu mă tem de imposibil cum nu mă tem de furia din spatele trupului tău de cremene, ființă exactă a fericirii mele.

când uiți.

Posted by Vali Balcan on February 7, 2014

E tragic când uiți cum e cu litera nădejdii, e trist să descoperi că verbul revelației nu mai funcționează ca atunci când erai un pripeag, un peregrin într-o viață ce-ți destăinuia doar umbre și mișcări coerente ale fantasmului. E trist sau tragic să obosești în facerea binelui, în a-ți face ție un serviciu pentru a te cunoaște îndeaproape de dragul tău, de dragul unei idei ce-ți formează visul de a întâlni în realitate ceea ce-ți suspină somnul. E amar să guști fără sete din același loc în care te ghemuiesti pentru a te proteja de ceva imaginar, de o forță ce pare că te condamnă la a te adormi de orice sens esențial care te poate defini. Poate e deja prea mult din lumina ce-o simți ca pe o stigmata pe trup, pe suflet sau prea departe. Oricum, am putea să convocăm lamentația pentru o nouă definiție, o nouă urmă de disperare, dar este prea puțin timp pentru lacrima deznădejdii, pentru risiprea minții în gloata nimicului fundamental, pentru un mâine al promisiunii. Este acum, iar asta e o provocare pentru a nu epuiza la infinit talentul de a înțelege că literele au viață, poate nu atât de perenă pe cât ar trebui, dar primăvara este aproape de șoaptă, uitând o iarnă ce te călăuzește spre albul nepătruns de viață. Risc să mă epuizez de motive frumos clasificate, dar niciodată nu mă voi epuiza de gândurile ce-mi îndreptățesc renunțarea la a fi peregrin, la a fi acum și aici. Dar nici de motive nu duc lipsă, chiar dacă lenea mă învinge tot mai des prin alte vicii ce mă conving să mă uit în alte episoade de timp pierdut, de zile fripte în foamea unui foc ce-mi mistuie tot mai aprig din aripa revelației. E tragic, dar nu disperant, iar acolo în negură criptă glasul Străinei îmi alină durerea de a mă șantaja că sunt o eroare, o blasfemie a ființei, tremurând în mine frumosul ce sunt, iubitul ce învață cunoașterea. E trist că-mi tot amărăsc evoluția literară, dar niciodată nu voi tăcea! Altfel aș risca să mă judec mai aspru decât inchiziția. Iar acum e azi, acum sunt. Cu mine. Cu Străina.

fara diacritice. ca o paranteza

Posted by Vali Balcan on January 15, 2014

Te-as aduce mai aproape de sansa ce-o traiesc ca promisiune pentru clipa ce vine, mai aproape de gandul cu care innoptez belsugul de cuvinte ce te destrama de confuzia a fi-ului fundamental. Te-as aduce aproape si as uita sa te condamn de libertate, de invidia cu care nu-ti stiu momentul epifaniei, iertandu-mi iluzia de a te sti ca pe tatal nostru, acum cand orice miscare poate starni zambetul fericirii tale. Te-as aduce mai aproape, oricat de aproape de tample, de piept, de capatul infinit al inimii, de trezirea la realitate pe care o merit, pe care tu o stii necesara, pe care eu invat sa o reusesc. Te-as aduce mai aproape si ma tem. Undeva ma tem de clipa ce vine, de extazul de o clipa ce l-as putea trai ca miraj, ca o alta rascumparare ieftina. Te-as aduce mai aproape, acolo unde se intampla sa fiu om, iertat de pacatul cu care ma indeletnicesc, iertat de viciul ieftin cu care ma inving tot mai mult de reusita unei calatorii cu sens. Te-as aduce mai aproape si m-ai privi, m-ai priva de mister, de tot ce as putea sa nu-ti spun ca sunt, de nobila infatisare a unui om care simte. Te-as aduce mai aproape, acum, oricand, poate maine, iar tu iti vei deschide cuvintele pentru a intelege ca acolo nu e teorie, ci o realitate mai mare decat sensul cu care putem intelege facerea fericirii. Te-as aduce mai aproape, dar oare vei avea curajul de a nu clipi in fata unei inimi ce incearca?

|cand străina-mi va purta numele|

Posted by Vali Balcan on September 2, 2013

M-am logodit. Bine, corect ar fi că mi-am băgat mințile în cap și am acționat ca atare! A spus da, după o tăcere de o fracțiune de secundă pe care eu am simțit-o ca o veșnicie, ca o trecere în icoană a tuturor emoțiilor ce m-au îngenuncheat în fața ei.

A fost un drum lung, iar cine spune că este ușor să pregătești acea scenă invizibilă a cererii în căsătorie, habar nu are ce vorbește. Într-o societate atât de colorată devine aproape imposibil să găsești inelul perfect. Luni bune am investit timp în cutreieratul  magazinelor până când, într-un final, am recunoscut că am nevoie de ajutor. Astrid a fost mai mult decât bucuroasă să mă ajute și într-un final am reușit să alegem un singur inel, acel inel.
Orașul acesta aglomerat m-a împins spre munte, spre intimitate și spre nevoia de a crea cadrul naturii după frumusețea pe care Ingrid o trezește în mine în fiecare zi. Sunt un om fericit pentru că ea știe să mă convingă de grație, pentru că emoția pe care am simțit-o prima oară s-a păstrat intactă. O iubesc și nu pentru a depăși zilele, o iubesc pentru că nu există nimic dincolo de ea. Probabil sunt egosit, dar cine nu e când  în fiecare zi ea crează acel soare ce-ți face sulfetul să respire? Și până la urmă și egoismul este o manifestare a umanității, a omului din mine ce i se dă până acolo încât iubirea să îi devină necesitate, nu doar o pală formă de zâmbet.

Aș putea să o numesc în continuare străină, iar uneori o voi face, dar ea e mai mult decât un poem perfect, ea este ființa care a reușit să-mi învingă teama de a mă îndrăgosti, teama de a mă deschide în fața unui om la fel de nesigur ca și mine. Riscul acestei nebunii a fost pe măsură, mai ales că acum străina a devenit logodnică, iar într-o zi va fi soție și mama copiiilor mei. Nu, nu merg prea departe cu speranța, ci doar trăiesc nevoia de a deveni mai bun, de a progresa spre infinit, oricât de departe sau de divin ar fi acest infinit.

Acum am cu un țel mai mult, acum nu mai suntem doi doar în poezie ci și în fața societății. Nu că ne-ar păsa prea mult de cadrul acesta propus de omenire, ci pentru că frumusețea are legătură și cu rațiunea, cu concretul.

Într-o zi o să vă povestesc mai multe despre acea ultimă zi de vară în care am trăit secunda așteptării ca o veșnicie, dar acum vom fi doar oameni și ne vom bucura împreună de fericirea noastră.