subscribe to the RSS Feed

Friday, October 20, 2017

al patrulea personaj.

Posted by Vali Balcan on February 16, 2017

Un invincibil rai la picioarele astea obosite. Un singur glas care reușește să împartă lumea între agonie și extaz, o formă de pace în inima mea de cremene, o inimă ce tresaltă la auzul cuvântului ce pare să fie singura formă de exprimare. Numele, capodoperă a nașterii. Cuvântul, reușită pentru verbul supraviețuirii. Chipul, celebră pasăre a neprihanarii. Tu. Eu. Vreodată. Între noi aerul bate poezia să inventeze un alt apogeu în care să cad. Între noi litere infinite, cuvinte deșarte, spaimă a reușitei de a ne întâmpla, fugă spre convinse stări ce protejează de un gol ce știe a se desfăta ca agonie sau poate ca fericire. Un invincibil rai ce stă acolo ca metaforă pentru orice nu știu a descrie. Sunt în măsura în care am învățat a vorbi, în măsura în care am învățat a tăcea, în măsura în care simt că-mi pierd concentrarea. Dar nu pot pierde ce nu am, cum nu pot câștiga ceva ce-mi este interzis. În liniștea asta doar haosul poate avea sens, cum între agonie și extaz stă doar acțiunea. Acțiunea de a transforma. Și totuși, unde exist, verbul este infantil, lumina doar o expresie. Dincolo de tot (asta dacă dincolo poate conține totul) se află acea pertinentă tinerețe în care văd, aud, simt. Într-o vremea calculam numărul exact al perfecțiunii, într-o vreme colbul se supunea creației, într-o vreme repetam cu interes epifanii sau beatitudini. Pe chip, în falsul poem, se întrevede un zâmbet. Pe brațe stau scrise cu linii imperfecte metehnele, cicatrici ce despart atenția de durere, de angoase. Într-un final un singur gând pare capodoperă, într-un final totul este o capodoperă, doar de aș reuși să închid ochii și să simt cum devin totul, nimicul sau celebra pasăre a neprihanrii.

mirajul de a [te] părăsi

Posted by Vali Balcan on December 13, 2015

Aș face loc în basm de încă o eroare, de o rază de speranță pentru filosofia asta infinită a nădejdii de a te reuși, de a te părăsi, de a recupera sensul extatic al puerilității cu care literele crează un cer discromat, o umbră de îndoială și o nădejde în care să te înțeleg. De fapt înțelegerea este absolut lipsită de sens, ea străpunge stările impecabile ale dezinvolturii, aproape reușind să sperie atomii ființei tale și liniștea unui ochi critic al imaginației. Din basm nimic nu reușește să iasă, nici formă, nici sânge, nici nădejde. Jocul nu are puterea de a străpunge ființa dincolo de imediat, el rămânând pradă condiției de a fi ca o seceră pentru realitate, impregnând cuvinte în orbită, mișcând creierul pentru a crea un extaz generic, blocat în prezent. Jocul, ca formă ideală poate inventa căi infinite de acces, niciodată simplificând mai mult de două, reușind doar aducerea mai aproape a viciului de a atinge, de a ființa ca formă fatală a poeziei, însă își pierde candoarea în secunda în care călătorul alege o singură cale. Nu este necesar un expozeu al jocului, anotimpul devenind iarnă, lăsând în urmă o toamnă entuziastă, o vară aproape ratată, o primăvară în agonie. Nu știu despre un joc în care anotimpul să fie atât de banal, nici măcar nu văd o scăpare dintre porțile astea create ca sens pentru o liniște în doi, cum nu văd speranța ca o rugăciune către o entitate suficient de puternică pentru a mișca universul acesta colosal spre mine. Și aleg să fiu Serafimul care nu mai cere, care nu mai dă, care nu mai ia, Serafimul pentru care verbul este ca un punct de sprijin în agora asta a minții. În fața ta sunt stăpânul disciplinei de a cunoaște, văzând dincolo de un zid impecabil construit pentru a proteja, semizeul răbdării și al timpului căruia nu i-a venit încă timpul faptei. Nu este important rolul, însă când vine vorba de joc nu știu să existe ceva mai aspru decât sensul cu care a învinge devine atom al ființei mele. Apoi urmează o călătorie care poate dizolva secundele în durere, cum poate transforma ecoul în fericire. Oricum, ceea ce pare nu poate fi adevărul absolut, doar îndepărtarea obstacolelor poate traduce credința în cunoaștere reală, doar cuvântul poate elibera neîncrederea și doar căderea în gol poate vedea tăișul ascuțit al pumnalului. E basm, e vis, e mit sau orice formă care pare fundamentală acestor mișcări atipice, însă ceea ce nu poate fi pusă la îndoială este realitatea existenței mele. Iar acolo eu sunt Serafimul, o erezie teologică, o abominatie, o reușită în ratarea universală a ființei.

In cateva minute voi pleca.

Posted by Vali Balcan on March 15, 2014

Sunt grabit si in acelasi timp respir atent fiecare parte din aerul acesta inchis. As fi vrut sa reusesc si diacriticile, poate ca sens fix pentru orice cuvant, dar simt ca este inutil sa fiu atat de corect cu mine. Iti voi spune ca nu stiu cum sa fiu serios, cum sa scriu ceva pertinent sau tangibil. Sunt o capodopera pentru dezbinarea ce a provocat-o cunoasterea dupa care tanjeam atat de mult. Stergem si rescriem.

Sunt grabit si in acelasi timp respir atent fiecare parte din aerul acesta cald. O sa reusesc si fara diacritice sa ma fac inteles, asa ca iti voi spune ca am pastrat seriozitatea absoluta pentru un jurnal al fericirii ce il dezvolt tot mai mult in mintea mea. Uneori va fi posibil sa atingi starea de bine pe care o voi trai, nu doar ca o tinere de mana a intalnirii cu linistea. Acum stiu ca voi pleca pentru o vreme, dar nu pentru o ratacire egoista, nici macar pentru a da sens sentimentelor, ci pentru a ma intalni cu partea din mine care nu intelege prea bine cum sta treaba cu echilibrul. Ar fi pueril sa cred ca-mi vor fi suficiente cele doua jurnale pentru ramanerea asta indelungata, dar poate ca nu voi avea nevoie doar de cerneala si hartie, ci de memorie pentru a invata ca timpul nu e doar o expresie a frumusetii, ci si o justificare a durerii in prima clipa din acum-ul asta ce nu se vrea mai tarziu. Mi-am luat incaltari noi, un toiag si o lume de inteles intr-o minte atat de limitata. Nu stiu incotro voi apuca pentru inceput, dar banuiesc ca voi incepe cu muntele acela ce-mi umbreste timpul asa cum il inteleg eu, asa cum as avea eu nevoie sa se intample. Nu o sa-mi iau la revedere pentru ca stiu ca ori de cate ori o sa ma cauti voi fi in acelasi loc in care am fost mereu. Aproape. Doar ca de data asta va trebui sa te bati la usa daca ai uitat cheia, pentru ca voi fi in camera cealalta. Intelegand.

unui alt personaj. metehne

Posted by Vali Balcan on December 17, 2012

credeam că te cunosc, că-ți știu limita și epifania rătăcirilor, dar poate că-mi înșeală sensul revenirea, însă știu că la granița dintre hoiar și poet se află invida ta. probabil că ți-a priit umanitatea, poate în căldură toridă, poate în lacrima durerii învinuirii lumii, dar știu că într-o seară de vară ți-ai plâns răzvrătirea din pumni în lacrimă umană. și era atât de limpede că se scriau iluzii, ca o memorie în ultimele clipe de final de an, de cer murdar, de om murdar, de gând murdar. și oricum nimic, nici măcar scrierea a tot ce a fost greu, nu mai da timpul înapoi pentru un taumaturg infinit cum e iubirea. și știu să fiu efemer, să mint și să decid să fiu orice altceva decât schimbarea la față a puterii tale. într-un final am reușit să-mi pese, să mă rătăcesc cu scop într-o inimă, să-mi înving nădejdea de a nu simți ținere de mână, nădejde pe care o curtam când mă juram să nu mai înțeleg sentiment hoinar pe inimă hoinară. acum sunt viu, lumină fără oboroc, secundă fără acel tic-tac obositor, sare pentru gustul ce-mi trezește setea de roșu pletoric, de izvor secat în suflet pustiu. iar mâine, mâine o să fiu aceeași lumină, același gust, dar secunda va fi clipă, iar clipa anotimp, iar anotimpul etern, iar eu un bătrân magnol ce-și va număr veșnic ramurile îndreptate ca o rugăciune spre cer, ca o meteahnă pentru flori perene, pentru amorțirea ce-mi pare viu și verde în aceeași sevă din care mă îmbăt de fericire. și atunci îmi  vei ști sufletul ca pe tatăl nostru, ca pe chipul Străinei în inima mea.

expoziție de pictură: Adrian Dobre & colțul lui Bistran, 13 Martie – Home Mătăsari

Posted by Vali Balcan on February 23, 2012