subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 25, 2018

mirajul de a reuși.

Posted by Vali Balcan on March 14, 2018

Dă-ți voie sa exiști, dă-ți voie sa trăiești eșecul și să gusti din asta cu foame de cunoaștere, nu cu foame de carne. Dincolo de tine universul se clatină maiestos. Întunericul nu e povară, e putință, extaz al descoperirii, loc apt pentru cunoașterea luminii. Nici aripile nu sunt propice evadării ăsteia, nici foamea nu e forțare. O mâna întinsă și pașii clătină acasă spre somn. Poate ești luceafăr, punct de reper pentru pribegia ta, sau nimic. Este la fel de eliberator, doar că mai avantajos, lenea amagind calea supremă a lui a fi. Până la urmă nimic nu-ti pare real atât timp cât tu nu-l validezi cu existență. E mai propice așa, o balanță între forme ce nu înseamnă asumare, o linie între scuza de a fi fost ceva și existența ce știrbește ființa basmica care-ți veghea egoul. Timpul nu-ți mai măsoară dorințele, regretul ațipind în fum, iar mișcarea rămânând goală de sens. Dincolo de poezie și beatitudini mentale, acționarea costă, fie dorințe împlinite, fie renunțări în efortul de a recupera ceva din tine, din celălalt, din tot. Nu e neapărat constrângere, dar lamentările și-au atins apogeul, acum devenind exces de stări scârnave. Pluralul inimii nu e necesar, asta și pentru că eroarea nu acolo s-a întrupat, ci în singularitate, și în niciun caz în destin. Nu cred în puterea întâmplării de a genera crevasa, ci mai degrabă într-o inimă ce nu-și cunoaște reperele, amăgindu-se că judecata ține cont de gen și nu de ființă. Foamea de a tăia nu a fost niciodată despre carne sau inimă, ci despre unica dorință ce valida trecutul, prezentul și viitorul. În orbire orice miracol pare miraj, orice chemare pare fatalista, cum orice formă de a te mișca pare un preț pe care nu-l poți plăti, nu atâta timp cât lamentarea este unică formă de existență. O mână întinsă și cuvinte, linii negre căzând peste umerii goi, lovind pământul cu prețul ce pare prea mult, mult prea mult în comparație cu fericirea de a reuși ceva.

Please follow and like us:

Eva I

Posted by Vali Balcan on November 30, 2017

Eva.

Își strânge la piept, ca într-un îndemn matern, toate emoțiile. Dor. Durerea se repetă și în cele mai plăcute amintiri. E încă tânără, iar frumusețea îi înflorește un surâs. Simte cum devin inerte toate sfaturile ce ar putea mișca ceva în ea. În suflet duce viața mai multor oameni ca într-o foame constantă de a deveni binele. Anii nu îi mai spun nimic, dorința de reușită nici atât. Nu e ca și cum matematica ar funcționa cu formulele ei perfecte. Emoția schimbă destinațiile destul de ușor. Suma gândurilor aduce tenebre, ochii uitând să plângă sufletul ce pare că l-a pierdut. Oricum, nici lacrimile nu mai sunt utile, nici urletul nu mai este real, nici disperarea nu mai poate speria ceva. Pare prea târziu, inutil verbul, inutilă trecerea peste marea asta de netrecut. Durerea devine rugăciunea cea de toate zilele, o rugăciune a unui suflet ce nu mai are nimic de pierdut. Geamul vibrează sub lovitura crengilor. Undeva ninge, undeva o pasăre bate inutil din aripile ei fragede. Vijelia dărâmă speranța cuibului. În memorie rămâne impregnat sunetul căderii din înalt spre tină. Glasul de moarte al păsării este același ca plânsul ei gol de cuvinte distincte. Aripile fragede bat aerul căutând zborul. O lovitură puternică și geamul se sparge în țăndări, iar odată cu el cade și dulcea pasăre a neprihănirii. Se ridică și o cuprinde în palme. Un fir de sânge îi coboară din pumni pătând rochia cu moartea ultimei speranțe. Pasărea refuză zbaterea, acceptând pumnii deschiși ca un alt cuib pe care nu-l va putea construi niciodată din materie. Îi leagă aripa frântă, iar hrana ar trebui să o întărească. Respiră greu, iar ochii închiși par a cere Divinității încă o primăvară, încă o șansă la o viață pe care nu a înțeles-o niciodată pe deplin. Ar fi putut pleca, acum o vreme când toți ceilalți urmau natura spre râuri de soare cald, ar fi putut lasă în urmă cuibul nașterii, înțelegând firul exact al evoluției. Ar fi putut cânta triluri în alt punct al vieții, ar fi putut fi speranță pentru copacii ce înfloresc primăvara, dar acum adoarme sfârșită în pumnii ce-i sunt și cuib și monument. O va îngriji zile întregi până când natură moartă își va regenera trupul și va naște zări calde, copaci cu brațe statornice, cuiburi pline de cântec. Deschide geamul și aerul cald îi mângâie obrajii. Deschide pumnii și din ei două aripi întinse bat puternic, dornice de zbor, dornice de viață. Își ia zborul și odată cu pasărea și ea. Se ridică spre zenit și pentru o secundă își strânge la piept toate emoțiile, ca într-un cuib ce acum înseamnă libertate. […]

Please follow and like us:

Dionis I

Posted by Vali Balcan on November 28, 2017

Dionis
Adoarme tot mai greu, pierzându-se în amintiri de mult uitate în timp. Zâmbetul schimba expresii pe care nu le conștientiza. Îi era ușor să recunoască emoțiile, le învățase, dar când venea vorba de el, oglinda nu reușea să creeze forme complete. Era puternic. Sau poate doar asta auzea de când se știe: tu ești bărbat, tu ești puternic! oamenii puternici nu își arată slăbiciunile! In fiecare rugaciune din fiecare dimineata se ruga sa intaleasca si el un om puternic. Taica-su, taica-su nu avea timp sa devina un om puternic, blocat tot mai des in licori ce-i ametesc gandul devenirii. Astăzi ești puternic, astăzi o să reușești, poți mai bine, isi repeta pana-l dureau buzele!
E aproape iarnă, se vede după ultimele frunze rămase să își traiesca declinul. Totul trebuie să adoarmă ca să se regenereze. Pentru el nici somnul indelungat al depresiei nu mai avea efect. Le încercase pe toate in exces, în capul lui, în umbra gândului că ar putea fi și altceva decât forma asta ce doar pare că trăiește. A învățat să simuleze la perfecțiune viața unui om puternic, impresionand prin titulatura ce i-o aducea functia. Cu ele ii ieșea de fiecare data când reușea să nu se îndrăgostească de acel moment de emoție care-i hrănea toată foame de iubire. Nu verbaliza dincolo de rațiune și refuza să-și recunoască nevoia de afecțiune. Rănea orice îmbrățișare cu inima lui absența, devenind din ce în ce mai adâncit în amintiri și în viața pe care doar și-o închipuia. Funcționa zile întregi fără interacțiune, dar foamea, foamea îi cântărea deciziile spre verb. Și golul de a fi creștea la umbra tot mai deasă a ființelor care-i perindau timpul, pe care de altfel le ducea spre exasperare. Nici vina nu mai pare atât de reală, cum viitorul e doar proiecția vieții pe care o va trăi cândva, atunci când ultima emoție va fi uitată.[…]

Please follow and like us:

al patrulea personaj.

Posted by Vali Balcan on February 16, 2017

Un invincibil rai la picioarele astea obosite. Un singur glas care reușește să împartă lumea între agonie și extaz, o formă de pace în inima mea de cremene, o inimă ce tresaltă la auzul cuvântului ce pare să fie singura formă de exprimare. Numele, capodoperă a nașterii. Cuvântul, reușită pentru verbul supraviețuirii. Chipul, celebră pasăre a neprihanarii. Tu. Eu. Vreodată. Între noi aerul bate poezia să inventeze un alt apogeu în care să cad. Între noi litere infinite, cuvinte deșarte, spaimă a reușitei de a ne întâmpla, fugă spre convinse stări ce protejează de un gol ce știe a se desfăta ca agonie sau poate ca fericire. Un invincibil rai ce stă acolo ca metaforă pentru orice nu știu a descrie. Sunt în măsura în care am învățat a vorbi, în măsura în care am învățat a tăcea, în măsura în care simt că-mi pierd concentrarea. Dar nu pot pierde ce nu am, cum nu pot câștiga ceva ce-mi este interzis. În liniștea asta doar haosul poate avea sens, cum între agonie și extaz stă doar acțiunea. Acțiunea de a transforma. Și totuși, unde exist, verbul este infantil, lumina doar o expresie. Dincolo de tot (asta dacă dincolo poate conține totul) se află acea pertinentă tinerețe în care văd, aud, simt. Într-o vremea calculam numărul exact al perfecțiunii, într-o vreme colbul se supunea creației, într-o vreme repetam cu interes epifanii sau beatitudini. Pe chip, în falsul poem, se întrevede un zâmbet. Pe brațe stau scrise cu linii imperfecte metehnele, cicatrici ce despart atenția de durere, de angoase. Într-un final un singur gând pare capodoperă, într-un final totul este o capodoperă, doar de aș reuși să închid ochii și să simt cum devin totul, nimicul sau celebra pasăre a neprihanrii.

Please follow and like us:

mirajul de a [te] părăsi

Posted by Vali Balcan on December 13, 2015

Aș face loc în basm de încă o eroare, de o rază de speranță pentru filosofia asta infinită a nădejdii de a te reuși, de a te părăsi, de a recupera sensul extatic al puerilității cu care literele crează un cer discromat, o umbră de îndoială și o nădejde în care să te înțeleg. De fapt înțelegerea este absolut lipsită de sens, ea străpunge stările impecabile ale dezinvolturii, aproape reușind să sperie atomii ființei tale și liniștea unui ochi critic al imaginației. Din basm nimic nu reușește să iasă, nici formă, nici sânge, nici nădejde. Jocul nu are puterea de a străpunge ființa dincolo de imediat, el rămânând pradă condiției de a fi ca o seceră pentru realitate, impregnând cuvinte în orbită, mișcând creierul pentru a crea un extaz generic, blocat în prezent. Jocul, ca formă ideală poate inventa căi infinite de acces, niciodată simplificând mai mult de două, reușind doar aducerea mai aproape a viciului de a atinge, de a ființa ca formă fatală a poeziei, însă își pierde candoarea în secunda în care călătorul alege o singură cale. Nu este necesar un expozeu al jocului, anotimpul devenind iarnă, lăsând în urmă o toamnă entuziastă, o vară aproape ratată, o primăvară în agonie. Nu știu despre un joc în care anotimpul să fie atât de banal, nici măcar nu văd o scăpare dintre porțile astea create ca sens pentru o liniște în doi, cum nu văd speranța ca o rugăciune către o entitate suficient de puternică pentru a mișca universul acesta colosal spre mine. Și aleg să fiu Serafimul care nu mai cere, care nu mai dă, care nu mai ia, Serafimul pentru care verbul este ca un punct de sprijin în agora asta a minții. În fața ta sunt stăpânul disciplinei de a cunoaște, văzând dincolo de un zid impecabil construit pentru a proteja, semizeul răbdării și al timpului căruia nu i-a venit încă timpul faptei. Nu este important rolul, însă când vine vorba de joc nu știu să existe ceva mai aspru decât sensul cu care a învinge devine atom al ființei mele. Apoi urmează o călătorie care poate dizolva secundele în durere, cum poate transforma ecoul în fericire. Oricum, ceea ce pare nu poate fi adevărul absolut, doar îndepărtarea obstacolelor poate traduce credința în cunoaștere reală, doar cuvântul poate elibera neîncrederea și doar căderea în gol poate vedea tăișul ascuțit al pumnalului. E basm, e vis, e mit sau orice formă care pare fundamentală acestor mișcări atipice, însă ceea ce nu poate fi pusă la îndoială este realitatea existenței mele. Iar acolo eu sunt Serafimul, o erezie teologică, o abominatie, o reușită în ratarea universală a ființei.

Please follow and like us: