subscribe to the RSS Feed

Thursday, July 19, 2018

mirajul de a reuși.

Posted by Vali Balcan on March 14, 2018

Dă-ți voie sa exiști, dă-ți voie sa trăiești eșecul și să gusti din asta cu foame de cunoaștere, nu cu foame de carne. Dincolo de tine universul se clatină maiestos. Întunericul nu e povară, e putință, extaz al descoperirii, loc apt pentru cunoașterea luminii. Nici aripile nu sunt propice evadării ăsteia, nici foamea nu e forțare. O mâna întinsă și pașii clătină acasă spre somn. Poate ești luceafăr, punct de reper pentru pribegia ta, sau nimic. Este la fel de eliberator, doar că mai avantajos, lenea amagind calea supremă a lui a fi. Până la urmă nimic nu-ti pare real atât timp cât tu nu-l validezi cu existență. E mai propice așa, o balanță între forme ce nu înseamnă asumare, o linie între scuza de a fi fost ceva și existența ce știrbește ființa basmica care-ți veghea egoul. Timpul nu-ți mai măsoară dorințele, regretul ațipind în fum, iar mișcarea rămânând goală de sens. Dincolo de poezie și beatitudini mentale, acționarea costă, fie dorințe împlinite, fie renunțări în efortul de a recupera ceva din tine, din celălalt, din tot. Nu e neapărat constrângere, dar lamentările și-au atins apogeul, acum devenind exces de stări scârnave. Pluralul inimii nu e necesar, asta și pentru că eroarea nu acolo s-a întrupat, ci în singularitate, și în niciun caz în destin. Nu cred în puterea întâmplării de a genera crevasa, ci mai degrabă într-o inimă ce nu-și cunoaște reperele, amăgindu-se că judecata ține cont de gen și nu de ființă. Foamea de a tăia nu a fost niciodată despre carne sau inimă, ci despre unica dorință ce valida trecutul, prezentul și viitorul. În orbire orice miracol pare miraj, orice chemare pare fatalista, cum orice formă de a te mișca pare un preț pe care nu-l poți plăti, nu atâta timp cât lamentarea este unică formă de existență. O mână întinsă și cuvinte, linii negre căzând peste umerii goi, lovind pământul cu prețul ce pare prea mult, mult prea mult în comparație cu fericirea de a reuși ceva.

Please follow and like us:

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on February 28, 2018

Poate sunt aripi acel ganduri ce te tin prins in imediat, poate sunt crengi felinare in tine, calauza pentru orbirea in care emotia invinge cuvantul creator. Sau poate sensul cunoasterii implica si sacrificul de a te descoperi dincolo de fapte bune, acolo unde pana si soapta firii ingheata de emotiile deciziilor. Cuvintele devin sacrificiu, dar oarbe si ele in fata haosului ce se casca din locul unde inima se odihneste de evuri bune. De blamat ar fi totul sau poate nu e importanta crevasa creata intre fiinte, ci ramanerea intacta a fiintei care traieste totul in aceeasi clipa. De aici distanta nu mai devine insuporbabila, ci aripi de carne se inalta pentru a purta trupul acesta in prezent, ca o proiectie a verbului pe care niciodata nu l-ai cunoscut mai mult de atat. Regretul apare din neacceptarea erorii, pardonand fiecare gand prin imaginea in care altcineva poate reusi mai grav. Urmeaza sa te accepti, sa-ti asumi caderea si sa te misti spre orice directie iti pare plauzibila, altfel ramanerea in moment inseamna ramanerea in bezna mintii, in furtuni de ganduri ce nu stiu pacea, ci doar frangerea constanta a unei inimi ce doarme de evuri bune. Undeva, in alta realitate, soarele rasare din creginile copacilor ce odata au fost aripi de carne. Undeva, cuvantul rostit are nevoie sa existe ca forma reala in prezent.

Please follow and like us:

Metehne. Ultima

Posted by Vali Balcan on September 24, 2017

Visez la o fericita călătorie în colosul nădejdii, renunțând la geometria exacta ce te defineste, urmând cursul probabil al reușitei. Am dorit suficient, am căutat suficient clipa schimbării ce-ți răpea câteva luni din pitagora chipului tău. O mâna întinsă era tot ce-ți ceream, cuvintele încrederii spuse din umerii din care se desprindeau linii de un roșu frumos aranjat. Poate era mult, poate forma și fondul trebuiau sculptat altfel. Poate am căutat suficient cat sa devina o corvoada totul, dar din credință mea dragostea se naște și așa. Și nu e condiționare, e glasul disperat al nevoii de atenție, de dăruire, și aprig este când constați că nu valorezi mai mult decât o formă întinsă peste umeri, lăsând inima goală, descoperită în fața unor brațe care nu-mi sunt. Era o amiază perfectă și soarele îți lumina tâmplele din care aveam să renască. A fost revelație, un chip spre care sa mă găsesc acasă. La porțile devenirii cuvintele au devenit eficiente in blocarea temerilor, nicidecum spre împlinire. Și nu ar durea atât dacă ar fi insemnat incredere. Sunt convins ca am învățat emoțiile de curând, dar știu că pot înflori ca un Magnol in tine, tu capodoperă exact a nereușitei mele. Și aș mai aștepta minute enorme mesajul chemării tale, dar l-aș accepta dacă în clipa aia vii cu tot ce ești, cu credință în brațele mele, cu iertarea pentru clipe nesăbuite, dar ca pentru lăsarea în trecut a decepției. Și crede-ma, între noi poate exista absolutul ca eternitate întrupată în brațele mele, în umerii tai. Și glasul își are chemarea în zodia ideală a unor litere într-un text. Până la urma sunt doar niste umeri goi în bătaia câtorva zile desăvârșite. Dar oare să fie asta prea mult pentru repetarea atât de plăcută a emoțiilor Tale?

Please follow and like us:

vremea răbdării

Posted by Vali Balcan on September 21, 2017

Aștepți cuvinte, linii întinse spre extaz, forme compuse în visul creației, spectacol ce nu-și cunoaște stăpânirea. Aștepți o mână întinsă, o voce să-ți trezească reușita, un vis să-și întâlnească împlinirea. Aștepți ani buni să capete toți ceilalți un chip sidefiu, să învețe cuvinte, să cunoască realitatea, să te cunoască. Aștepți totul să fie, din exterior spre tine, un colos să-ți strivească încăpățânarea, o voce să-ți aducă aproape emoția de a fi uman. Aștepți dincolo de limita impusă, dincolo de speranța unui vis boreal ce-ar fi trebuit să-ți fie juisa, uimire sau declin. Aștepți poemul perfect cu brațe aptere întinse spre zenit, cumva crezând că suficientul ești tu, ființă excepțională ce poate converti totul în clipa infinită a rămânerii. Aștepți și speri că ai găsit un loc să rămâi, că ai întâlnit dorul dincolo de pereții albi ai unei camere prea mici pentru a cuprinde, pentru a te cuprinde. Aștepți și cauți să nu te vinzi pe treizeci de arginți, nici pentru un pumn de linte, nici pentru cuvinte mărețe, nici măcar pentru efemerul ce pare tot mai aproape de cuvântul acasă. Uneori clachezi, alteori vrei prea mult și pare că totul costă suficient de mult încât să înveți să nu te mai gândești la tine, să nu te mai bucuri. Și ce capodoperă ai putea crea, ce capodoperă ai fi, tu, față-n-față cu motivul rămânerii în exact. O mână întinsă și un pumn de cuvinte corect aranjate, îndemnul de a fi sens și absolut, limită și semizeu. Aștepți și crezi că în clipa aceea te vei întâlni pe tine, dar vremea răbdării trece și liniște se așterne ca o nevoie suficientă firii. Aștepți și ești. Probabil totul, poate suficient pentru încă o zi în care a te trăi nu mai pare atât de primejdios. Aștepți, iar Godot încă întârzie, de parcă asta ar însemna că e timpul să treci dincolo de tine și să devii peren, întâlnind curajul ca dragoste și ca destin, în chip sulimenit ce nu se va teme să-ți fie și mână întinsă, și pumn de cuvinte, și reușită de a te trăi. Astepti și încă te întrebi dacă nu e cumva prea târziu pentru a se mai întâmpla.

Please follow and like us:

gardianul orb. II

Posted by Vali Balcan on October 26, 2016

Mă distrugi metaforă și mă formezi inutil epocii în care mă aflu. Mă construiești ambiguu și rapace, parte dintr-un miraj la care nu consimt, dar în stadiile căruia nu am alt sens decât existența puerilă a omului eradicat. Sunt un om viu, mă consider unul în cele mai multe momente ale juisei, ale ființării inutile la care mă condamn ca revenire din ceva ce mi-a fost apogeul existenței. Probabil nici sens nu există în stagnarea asta, probabil nici călăuză oarbă (asta pentru că simt amandon în propria-mi ființă), gardian orb sau orice titlu de text am reușit să formez pentru a-mi satisface egoul invincibil al scrierii. Și până și asta este doar o creație falsă a tot ce pare că simt, când de fapt dincolo de masca fatalității nu se află niciun chip blajin sau vreo formă sănătoasă a verbalizării morale. Nu contează prea mult cine sunt sau încotro îmi ridic standardele atâta timp cât știu unde este capătul fiecărui basm. Și puterea asta de a ști revine ca cel mai insuficient argument în fața fatalității. Eu sunt omul, dar dincolo de reușitele astea puerile sunt totuși ființa care se întreabă, care tace imposibil de mult, care amurgește lângă vorbele acelea ale vieții. Sunt viață în măsura în care îmi sunt insuficient, sunt nemurire în măsura în care accept că dincolo de mine existe o forță care îndeamnă la a evolua spre bine, nu spre ratarea asta atât de simplă a anilor ce par veșnici. Iar veșnicia apune în momentul în care mă hotărăsc că e mai bine așa, altfel ar însemna să mă schimb, iar omul se teme cel mai mult de schimbarea care pare să-i amenințe integritatea (fie ea și iluzorie). Până la urmă relativitate se oprește în fața adevărului absolut care nu este o ființă exactă, ci acel cumul pe care noi îl numim Divinitate. Iar acolo metafora devine viață.

Please follow and like us: