subscribe to the RSS Feed

Friday, October 20, 2017

Metehne. Ultima

Posted by Vali Balcan on September 24, 2017

Visez la o fericita călătorie în colosul nădejdii, renunțând la geometria exacta ce te defineste, urmând cursul probabil al reușitei. Am dorit suficient, am căutat suficient clipa schimbării ce-ți răpea câteva luni din pitagora chipului tău. O mâna întinsă era tot ce-ți ceream, cuvintele încrederii spuse din umerii din care se desprindeau linii de un roșu frumos aranjat. Poate era mult, poate forma și fondul trebuiau sculptat altfel. Poate am căutat suficient cat sa devina o corvoada totul, dar din credință mea dragostea se naște și așa. Și nu e condiționare, e glasul disperat al nevoii de atenție, de dăruire, și aprig este când constați că nu valorezi mai mult decât o formă întinsă peste umeri, lăsând inima goală, descoperită în fața unor brațe care nu-mi sunt. Era o amiază perfectă și soarele îți lumina tâmplele din care aveam să renască. A fost revelație, un chip spre care sa mă găsesc acasă. La porțile devenirii cuvintele au devenit eficiente in blocarea temerilor, nicidecum spre împlinire. Și nu ar durea atât dacă ar fi insemnat incredere. Sunt convins ca am învățat emoțiile de curând, dar știu că pot înflori ca un Magnol in tine, tu capodoperă exact a nereușitei mele. Și aș mai aștepta minute enorme mesajul chemării tale, dar l-aș accepta dacă în clipa aia vii cu tot ce ești, cu credință în brațele mele, cu iertarea pentru clipe nesăbuite, dar ca pentru lăsarea în trecut a decepției. Și crede-ma, între noi poate exista absolutul ca eternitate întrupată în brațele mele, în umerii tai. Și glasul își are chemarea în zodia ideală a unor litere într-un text. Până la urma sunt doar niste umeri goi în bătaia câtorva zile desăvârșite. Dar oare să fie asta prea mult pentru repetarea atât de plăcută a emoțiilor Tale?

vremea răbdării

Posted by Vali Balcan on September 21, 2017

Aștepți cuvinte, linii întinse spre extaz, forme compuse în visul creației, spectacol ce nu-și cunoaște stăpânirea. Aștepți o mână întinsă, o voce să-ți trezească reușita, un vis să-și întâlnească împlinirea. Aștepți ani buni să capete toți ceilalți un chip sidefiu, să învețe cuvinte, să cunoască realitatea, să te cunoască. Aștepți totul să fie, din exterior spre tine, un colos să-ți strivească încăpățânarea, o voce să-ți aducă aproape emoția de a fi uman. Aștepți dincolo de limita impusă, dincolo de speranța unui vis boreal ce-ar fi trebuit să-ți fie juisa, uimire sau declin. Aștepți poemul perfect cu brațe aptere întinse spre zenit, cumva crezând că suficientul ești tu, ființă excepțională ce poate converti totul în clipa infinită a rămânerii. Aștepți și speri că ai găsit un loc să rămâi, că ai întâlnit dorul dincolo de pereții albi ai unei camere prea mici pentru a cuprinde, pentru a te cuprinde. Aștepți și cauți să nu te vinzi pe treizeci de arginți, nici pentru un pumn de linte, nici pentru cuvinte mărețe, nici măcar pentru efemerul ce pare tot mai aproape de cuvântul acasă. Uneori clachezi, alteori vrei prea mult și pare că totul costă suficient de mult încât să înveți să nu te mai gândești la tine, să nu te mai bucuri. Și ce capodoperă ai putea crea, ce capodoperă ai fi, tu, față-n-față cu motivul rămânerii în exact. O mână întinsă și un pumn de cuvinte corect aranjate, îndemnul de a fi sens și absolut, limită și semizeu. Aștepți și crezi că în clipa aceea te vei întâlni pe tine, dar vremea răbdării trece și liniște se așterne ca o nevoie suficientă firii. Aștepți și ești. Probabil totul, poate suficient pentru încă o zi în care a te trăi nu mai pare atât de primejdios. Aștepți, iar Godot încă întârzie, de parcă asta ar însemna că e timpul să treci dincolo de tine și să devii peren, întâlnind curajul ca dragoste și ca destin, în chip sulimenit ce nu se va teme să-ți fie și mână întinsă, și pumn de cuvinte, și reușită de a te trăi. Astepti și încă te întrebi dacă nu e cumva prea târziu pentru a se mai întâmpla.

gardianul orb. II

Posted by Vali Balcan on October 26, 2016

Mă distrugi metaforă și mă formezi inutil epocii în care mă aflu. Mă construiești ambiguu și rapace, parte dintr-un miraj la care nu consimt, dar în stadiile căruia nu am alt sens decât existența puerilă a omului eradicat. Sunt un om viu, mă consider unul în cele mai multe momente ale juisei, ale ființării inutile la care mă condamn ca revenire din ceva ce mi-a fost apogeul existenței. Probabil nici sens nu există în stagnarea asta, probabil nici călăuză oarbă (asta pentru că simt amandon în propria-mi ființă), gardian orb sau orice titlu de text am reușit să formez pentru a-mi satisface egoul invincibil al scrierii. Și până și asta este doar o creație falsă a tot ce pare că simt, când de fapt dincolo de masca fatalității nu se află niciun chip blajin sau vreo formă sănătoasă a verbalizării morale. Nu contează prea mult cine sunt sau încotro îmi ridic standardele atâta timp cât știu unde este capătul fiecărui basm. Și puterea asta de a ști revine ca cel mai insuficient argument în fața fatalității. Eu sunt omul, dar dincolo de reușitele astea puerile sunt totuși ființa care se întreabă, care tace imposibil de mult, care amurgește lângă vorbele acelea ale vieții. Sunt viață în măsura în care îmi sunt insuficient, sunt nemurire în măsura în care accept că dincolo de mine existe o forță care îndeamnă la a evolua spre bine, nu spre ratarea asta atât de simplă a anilor ce par veșnici. Iar veșnicia apune în momentul în care mă hotărăsc că e mai bine așa, altfel ar însemna să mă schimb, iar omul se teme cel mai mult de schimbarea care pare să-i amenințe integritatea (fie ea și iluzorie). Până la urmă relativitate se oprește în fața adevărului absolut care nu este o ființă exactă, ci acel cumul pe care noi îl numim Divinitate. Iar acolo metafora devine viață.

în camera albă

Posted by Vali Balcan on September 5, 2016

încă sunt aici, recuperat și învins, la capătul involutar al nădejdii. încă sunt o constatare verbală a mirajului de a mă revedea, nu ca perfecțiune, ci ca om. și omul din mine tânjește să-și ascută glasul, să-și potrivească hainele pentru încă o zi în camera albă a perseverenței, tânjește să guste bucate alese, frământate cu grijă de mâinile care nu-mi mai sunt de mult scut, ci o regăsire pentru fiecare atingere alungată. și trăiesc ca un om, expus eșecului, predispus lamentării, convins că ziua de mâine va aduce același prezent, dar în altă culoare, mânios, egoist și uneori gelos, pozitiv sau zâmbitor, cu un umăr gata să accepte capul plecat al stării tale de rău. uneori ca odihnă, alteori ca tot ce nu mai poți verbaliza. iar omul din mine a învățat căderea ca pe tatăl nostru, ridicarea ca pe unică bucurie în singurătate, invidia și paranoia vremii de afară. e seară și te aștept. e devreme și te caut în gândul meu saltimbanc, în chip uman ce nu mai vrea nimic din tot ce cuvintele ar putea aduce. am învățat că trebuie să văd dincolo de mine, universul sau alt colos ce mi-ar putea fi creație. am învățat să nu mai aștept secunde reci care tulbură. am învățat să cred și să sper. de fapt toate astea sunt o consonantă lirică ce nu-și mai are rădăcinile în cuvinte măiastre, ci în credința că nu va trece de ceasul al 11-lea și vei fi aici, astăzi. poate pentru regretul de a mă fi zămislit în pieptul tău ca pe o povară, poate pentru nimicul pe care niciodată nu am știut a-l verbaliza cumsecade. poate încă sunt.

unui alt personaj. plumb între aripi

Posted by Vali Balcan on August 26, 2016

răsărit din umeri bravi, conștiința răsună din ecoul tău ca și cum nimic din ce scriu nu contează, ca și cum apogeul s-a întâmplat pe lemnul acela cioplit cu ura de a răzbuna umanitatea. și erai ferice, tânăr și brav, o minunăție de om ce înviai ființe, treceai mări de netrecut, înmulțeai pești și orice însemna hrană pentru trup, asta și pentru că oricum nu te înțelegea nimeni în pilde, cum nu înțelegeau o împărăție mistică în care tu erai totul. de fapt nici acum nu prea are sens acel totul, mai ales că noi ne-am născut săraci și invidioși, proști și curioși în a explora totul în materie de eșec, nicidecum de bine. uneori și tu îmi pari confuz, ca un poet în fața căruia litera tace a moarte. de fapt nu mă îndoiesc de reușita ta cum nu mă îndoiesc de glasul ce mută muntele deznădejdii din mine spre tine, purtând povara regretului de a mă fi născut om și nu semizeu. iar acolo, regretul nu are puterea de a se dizolva matematic, ci imediat, convins că pactul dintre noi este încă autentic. și până la urmă ce forță am eu să neg construcția care ne zidește atât de impecabil, ca un mit în fața căruia nu mai ai voie să te îndoiești. doar că eu mă îndoiesc în mod repetat și consecvent de parcă de asta ar depinde existența mea, însă fără de îndoială nu știu să mă raportez la tine, cum nu știu nici măcar liniștea dintre aripile de plumb care-mi constrâng credința. dar tu taci în pilde, refuzi minuni și inventezi două legi care și alea par prea grele pentru trupul ăsta de cremene în care ne-ai sădit.