subscribe to the RSS Feed

Saturday, August 19, 2017

gardianul orb. II

Posted by Vali Balcan on October 26, 2016

Mă distrugi metaforă și mă formezi inutil epocii în care mă aflu. Mă construiești ambiguu și rapace, parte dintr-un miraj la care nu consimt, dar în stadiile căruia nu am alt sens decât existența puerilă a omului eradicat. Sunt un om viu, mă consider unul în cele mai multe momente ale juisei, ale ființării inutile la care mă condamn ca revenire din ceva ce mi-a fost apogeul existenței. Probabil nici sens nu există în stagnarea asta, probabil nici călăuză oarbă (asta pentru că simt amandon în propria-mi ființă), gardian orb sau orice titlu de text am reușit să formez pentru a-mi satisface egoul invincibil al scrierii. Și până și asta este doar o creație falsă a tot ce pare că simt, când de fapt dincolo de masca fatalității nu se află niciun chip blajin sau vreo formă sănătoasă a verbalizării morale. Nu contează prea mult cine sunt sau încotro îmi ridic standardele atâta timp cât știu unde este capătul fiecărui basm. Și puterea asta de a ști revine ca cel mai insuficient argument în fața fatalității. Eu sunt omul, dar dincolo de reușitele astea puerile sunt totuși ființa care se întreabă, care tace imposibil de mult, care amurgește lângă vorbele acelea ale vieții. Sunt viață în măsura în care îmi sunt insuficient, sunt nemurire în măsura în care accept că dincolo de mine existe o forță care îndeamnă la a evolua spre bine, nu spre ratarea asta atât de simplă a anilor ce par veșnici. Iar veșnicia apune în momentul în care mă hotărăsc că e mai bine așa, altfel ar însemna să mă schimb, iar omul se teme cel mai mult de schimbarea care pare să-i amenințe integritatea (fie ea și iluzorie). Până la urmă relativitate se oprește în fața adevărului absolut care nu este o ființă exactă, ci acel cumul pe care noi îl numim Divinitate. Iar acolo metafora devine viață.

în camera albă

Posted by Vali Balcan on September 5, 2016

încă sunt aici, recuperat și învins, la capătul involutar al nădejdii. încă sunt o constatare verbală a mirajului de a mă revedea, nu ca perfecțiune, ci ca om. și omul din mine tânjește să-și ascută glasul, să-și potrivească hainele pentru încă o zi în camera albă a perseverenței, tânjește să guste bucate alese, frământate cu grijă de mâinile care nu-mi mai sunt de mult scut, ci o regăsire pentru fiecare atingere alungată. și trăiesc ca un om, expus eșecului, predispus lamentării, convins că ziua de mâine va aduce același prezent, dar în altă culoare, mânios, egoist și uneori gelos, pozitiv sau zâmbitor, cu un umăr gata să accepte capul plecat al stării tale de rău. uneori ca odihnă, alteori ca tot ce nu mai poți verbaliza. iar omul din mine a învățat căderea ca pe tatăl nostru, ridicarea ca pe unică bucurie în singurătate, invidia și paranoia vremii de afară. e seară și te aștept. e devreme și te caut în gândul meu saltimbanc, în chip uman ce nu mai vrea nimic din tot ce cuvintele ar putea aduce. am învățat că trebuie să văd dincolo de mine, universul sau alt colos ce mi-ar putea fi creație. am învățat să nu mai aștept secunde reci care tulbură. am învățat să cred și să sper. de fapt toate astea sunt o consonantă lirică ce nu-și mai are rădăcinile în cuvinte măiastre, ci în credința că nu va trece de ceasul al 11-lea și vei fi aici, astăzi. poate pentru regretul de a mă fi zămislit în pieptul tău ca pe o povară, poate pentru nimicul pe care niciodată nu am știut a-l verbaliza cumsecade. poate încă sunt.

unui alt personaj. plumb între aripi

Posted by Vali Balcan on August 26, 2016

răsărit din umeri bravi, conștiința răsună din ecoul tău ca și cum nimic din ce scriu nu contează, ca și cum apogeul s-a întâmplat pe lemnul acela cioplit cu ura de a răzbuna umanitatea. și erai ferice, tânăr și brav, o minunăție de om ce înviai ființe, treceai mări de netrecut, înmulțeai pești și orice însemna hrană pentru trup, asta și pentru că oricum nu te înțelegea nimeni în pilde, cum nu înțelegeau o împărăție mistică în care tu erai totul. de fapt nici acum nu prea are sens acel totul, mai ales că noi ne-am născut săraci și invidioși, proști și curioși în a explora totul în materie de eșec, nicidecum de bine. uneori și tu îmi pari confuz, ca un poet în fața căruia litera tace a moarte. de fapt nu mă îndoiesc de reușita ta cum nu mă îndoiesc de glasul ce mută muntele deznădejdii din mine spre tine, purtând povara regretului de a mă fi născut om și nu semizeu. iar acolo, regretul nu are puterea de a se dizolva matematic, ci imediat, convins că pactul dintre noi este încă autentic. și până la urmă ce forță am eu să neg construcția care ne zidește atât de impecabil, ca un mit în fața căruia nu mai ai voie să te îndoiești. doar că eu mă îndoiesc în mod repetat și consecvent de parcă de asta ar depinde existența mea, însă fără de îndoială nu știu să mă raportez la tine, cum nu știu nici măcar liniștea dintre aripile de plumb care-mi constrâng credința. dar tu taci în pilde, refuzi minuni și inventezi două legi care și alea par prea grele pentru trupul ăsta de cremene în care ne-ai sădit.

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on August 5, 2016

În tâmple cuvântul tău îmi răsună ca o reușită pentru un alt început. E fiecare început pentru a mă recupera din somnul pe care îl dorm în amintirea ta, e început pentru anii risipiți dintre metafore fără sens, pentru mine un om căzut și ridicat de roșu pletoric ce-mi învie sângele spre călătoria pe care niciodată nu o încep cum trebuie. În cutia sculptată cu milă se află legământul forțat al nădejdii că dincolo de tine nu există nimic, în inimă există pacea că oricare ar fi destinul nu s-a scris cu moarte, ci cu nădejdea că realul are forță creatoare. Și chiar creația se dilată pentru sens, pentru strabism mental sau chiar pentru facerea de bine la care iau parte ca un Străin din palma căruia fugi fără regret. Și nici măcar nu mă mai îndoiesc de teamă, nici nu mai confund clipa schimbării cu posesiunea, cu nevoia de a tăia ceva din dorințele tale pentru iluzii care-mi aparțin, cum nu sunt nici sigur dacă e teamă fuga ta sau realitate ce mă evită. Apoi există ceva în mine care nu se poate defini prin cuvinte, poate nici prin prezență, dar știu că există o dimineață în răcoarea căreia știu să-ți fiu totul, chiar dacă pentru o clipă, chiar dacă pentru cât ai nevoie. Deși par vrednic de închiriat, nu sunt. Sunt un om în fața căruia măștile au cedat, nu neapărat ca acceptare ci ca improvizație pentru a mișca univerul spre dincolo, acel dincolo necesar stăvilirii emoțiilor pe care le întâmpin ca fericire. Și uneori mă fericesc ca un copil la auzul numelui tău, alteori mă înfurii și te resping pentru tot ce nu-mi ești, dar niciodată nu te neg ca existență. Probabil maturizarea a început când am învățat să tac sau să las foarfeca obsesiei să devină implozie pentru o altă poveste, dar nu pot nega dorința de a te găsi ca vis reușit pentru o ultimă stare ce înseamnă apogeu. Acum spune-mi, vei fi aici la sfârșitul anotimpului, vei întinde mâna dreptății fără temă spunând cuvintele pe care niciodată nu le-am auzit? Dar nu ca speranță ci ca echilibru pentru decizia mea de a te lăsa în a te explora? Sau poate deja întind coarda iluziei spre meleagul surâsului fatal al blamării. Oricum ar fi, în clipa aia știu că cerul va deveni mut, pentru că atunci singura voce care va avea rezonanță vei fi tu.

mimoze

Posted by Vali Balcan on July 13, 2016

Zadarnice ființe ne suntem, mimoze ce-și știu doar fragilitatea, emoții exaltante duse în extrem, poeme fără sens sau inimi fără întâmplare. Capitole întregi de basm s-au risipiți, iar tu nici măcar transgresa nu o mai vezi ca pe o necesitatea în calea dezvoltării personale, de parcă totul este o obiectivizare reușită a oricărei ființe care încearcă să-ți cunoască golul. Și am hotărât să nu mai încerc să-ți fiu pe plac, să fiu fidel ideilor conservate în timp trecut, ci mai degrabă să fiu ca o consonantă stare de bine pentru tot ce aduce ziua. Și e târziu în litere, cum e târziu în zile și în ani pentru o altă metamorfoză sublimă a recunoașterii cerului care tace. E tăcerea unui capăt de drum pentru care nu mi-am epuizat resursele, dar în fața căruia nu știu să fiu altfel decât totul. Probabil ar fi sănătos să știu puțină smerenie, puțină frângere sau suficientă realitate pentru ca decorul acesta să capate culoare, însă efortul de a mă subjuga a dat greș, pentru că nu de plumb am nevoie, nici măcar de aripi, ci de pași fermi pentru o călătorie din care n-o să mă mai întorc la fel. Sau poate niciodată nu va mai exista un capăt de drum în fața căruia să-mi pierd glasul, inima, poemul sau ritmul exact al respirației. Se spune că din cenușă poți renaște, dar nimeni n-a văzut până acum o pasăre Phoenix zburând spre sanctuarul din Heliopolis, însă ființa umană are capacitatea de a se ridica [chiar metaforic] și de a merge mai departe, indiferent de cicatrici, pentru că reabilitarea nu are nicio legătură cu dizolvarea rănilor într-o refacere perfectă. Rămâne necesar să pornesc, ignorând pentru o vreme nevoia excentrică de a supra-analiza fiecare sferă din compoziția acestei călătorii, cu merinde proaspete și cu inima cât un munte de străbătut cale de o viață. Nu știu încotro, însă fiecare clipă este ea însăși motiv de odihnă, reverie, fugă sau orice acțiune ce pare necesară unei vieți aproape de congruența spre care tind. Zadarnice ființe ne suntem, emoții fără adversar, dar simt cuvintele zburându-ți din coaste-n inimă și din inimă-n vid. Iar acolo călătoria mea face ocol, singurul lucru pe care-l voi mai face va fi să dorm o singură noapte, ca reverie, la porțile deschise ale vidului.