subscribe to the RSS Feed

Tuesday, September 25, 2018

Poteci.

Posted by Vali Balcan on September 22, 2018

În basm, la capăt de tot, credința este gata să zămislească adevăruri. În basm, departe de ochiul imperfect al dreptății, balanța va înclina întotdeauna în favoarea eroului. Nu sunt mereu povestitorul și prea rar eroul, umanizând până la refuz capabilitatea de a reuși, invocând alene muza ca pe capodopera imposibil de clintit. Mă reiau în teme minuțioase și carențele ajung să devină mișcare. Nu încotro, nici departe, ci acum. E dificilă tăcerea în fața argumentelor puerile, e dificilă acceptare ei când oricum celălalt nu pare a fi egal. Balanța nu este despre echilibru dintre beatitudine și insuficiență, ci despre existența între sinele ideal și prezentul. Am reușit de multe ori să eșuez lamentabil, roiuri de cuvinte izbucnind peren în fiecare ființă din spațiul intim al cunoașterii. Am reușit să mă părăsesc fără emoție când schimbarea însemna durere de neconceput. Probabil din comoditate, acoperind sfera pe care înțelepciunea o da maturizării și nu neapărat anilor. În basm, ca și în realitate, relationarile țin de coerență și de puterea pe care cuvântul o aduce. În basm, ca și în realitate, asumarea aduce eliberare, indiferent de consecința la care te supui. Urmăresc, ca un gardian orb, mișcarea ființei și sensul emoției. Recapitulez în minte consonante stări și recunosc că sunt ușor de amăgit în fața efemerului. Pare dificilă lipsa concretului (siguranței întâmplării într-un sens predefinit), uitarea de a fi mai bun, acceptarea că aș fi și altceva decât maiestos, impetuoasă reușită indiferent de obstacole. Pare dificil a fi, dar basmul rămâne doar poezia unei inimi ce se poate defini și altfel, pe când realitatea devine conștiința de a nu mă repeta în pragmatice proteste de a nu mă lua ca atare. În basm, ca și în realitate, eroul se va confrunta întotdeauna cu sine.

Please follow and like us:

mirajul de a reuși.

Posted by Vali Balcan on March 14, 2018

Dă-ți voie sa exiști, dă-ți voie sa trăiești eșecul și să gusti din asta cu foame de cunoaștere, nu cu foame de carne. Dincolo de tine universul se clatină maiestos. Întunericul nu e povară, e putință, extaz al descoperirii, loc apt pentru cunoașterea luminii. Nici aripile nu sunt propice evadării ăsteia, nici foamea nu e forțare. O mâna întinsă și pașii clătină acasă spre somn. Poate ești luceafăr, punct de reper pentru pribegia ta, sau nimic. Este la fel de eliberator, doar că mai avantajos, lenea amagind calea supremă a lui a fi. Până la urmă nimic nu-ti pare real atât timp cât tu nu-l validezi cu existență. E mai propice așa, o balanță între forme ce nu înseamnă asumare, o linie între scuza de a fi fost ceva și existența ce știrbește ființa basmica care-ți veghea egoul. Timpul nu-ți mai măsoară dorințele, regretul ațipind în fum, iar mișcarea rămânând goală de sens. Dincolo de poezie și beatitudini mentale, acționarea costă, fie dorințe împlinite, fie renunțări în efortul de a recupera ceva din tine, din celălalt, din tot. Nu e neapărat constrângere, dar lamentările și-au atins apogeul, acum devenind exces de stări scârnave. Pluralul inimii nu e necesar, asta și pentru că eroarea nu acolo s-a întrupat, ci în singularitate, și în niciun caz în destin. Nu cred în puterea întâmplării de a genera crevasa, ci mai degrabă într-o inimă ce nu-și cunoaște reperele, amăgindu-se că judecata ține cont de gen și nu de ființă. Foamea de a tăia nu a fost niciodată despre carne sau inimă, ci despre unica dorință ce valida trecutul, prezentul și viitorul. În orbire orice miracol pare miraj, orice chemare pare fatalista, cum orice formă de a te mișca pare un preț pe care nu-l poți plăti, nu atâta timp cât lamentarea este unică formă de existență. O mână întinsă și cuvinte, linii negre căzând peste umerii goi, lovind pământul cu prețul ce pare prea mult, mult prea mult în comparație cu fericirea de a reuși ceva.

Please follow and like us:

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on February 28, 2018

Poate sunt aripi acel ganduri ce te tin prins in imediat, poate sunt crengi felinare in tine, calauza pentru orbirea in care emotia invinge cuvantul creator. Sau poate sensul cunoasterii implica si sacrificul de a te descoperi dincolo de fapte bune, acolo unde pana si soapta firii ingheata de emotiile deciziilor. Cuvintele devin sacrificiu, dar oarbe si ele in fata haosului ce se casca din locul unde inima se odihneste de evuri bune. De blamat ar fi totul sau poate nu e importanta crevasa creata intre fiinte, ci ramanerea intacta a fiintei care traieste totul in aceeasi clipa. De aici distanta nu mai devine insuporbabila, ci aripi de carne se inalta pentru a purta trupul acesta in prezent, ca o proiectie a verbului pe care niciodata nu l-ai cunoscut mai mult de atat. Regretul apare din neacceptarea erorii, pardonand fiecare gand prin imaginea in care altcineva poate reusi mai grav. Urmeaza sa te accepti, sa-ti asumi caderea si sa te misti spre orice directie iti pare plauzibila, altfel ramanerea in moment inseamna ramanerea in bezna mintii, in furtuni de ganduri ce nu stiu pacea, ci doar frangerea constanta a unei inimi ce doarme de evuri bune. Undeva, in alta realitate, soarele rasare din creginile copacilor ce odata au fost aripi de carne. Undeva, cuvantul rostit are nevoie sa existe ca forma reala in prezent.

Please follow and like us:

Metehne. Ultima

Posted by Vali Balcan on September 24, 2017

Visez la o fericita călătorie în colosul nădejdii, renunțând la geometria exacta ce te defineste, urmând cursul probabil al reușitei. Am dorit suficient, am căutat suficient clipa schimbării ce-ți răpea câteva luni din pitagora chipului tău. O mâna întinsă era tot ce-ți ceream, cuvintele încrederii spuse din umerii din care se desprindeau linii de un roșu frumos aranjat. Poate era mult, poate forma și fondul trebuiau sculptat altfel. Poate am căutat suficient cat sa devina o corvoada totul, dar din credință mea dragostea se naște și așa. Și nu e condiționare, e glasul disperat al nevoii de atenție, de dăruire, și aprig este când constați că nu valorezi mai mult decât o formă întinsă peste umeri, lăsând inima goală, descoperită în fața unor brațe care nu-mi sunt. Era o amiază perfectă și soarele îți lumina tâmplele din care aveam să renască. A fost revelație, un chip spre care sa mă găsesc acasă. La porțile devenirii cuvintele au devenit eficiente in blocarea temerilor, nicidecum spre împlinire. Și nu ar durea atât dacă ar fi insemnat incredere. Sunt convins ca am învățat emoțiile de curând, dar știu că pot înflori ca un Magnol in tine, tu capodoperă exact a nereușitei mele. Și aș mai aștepta minute enorme mesajul chemării tale, dar l-aș accepta dacă în clipa aia vii cu tot ce ești, cu credință în brațele mele, cu iertarea pentru clipe nesăbuite, dar ca pentru lăsarea în trecut a decepției. Și crede-ma, între noi poate exista absolutul ca eternitate întrupată în brațele mele, în umerii tai. Și glasul își are chemarea în zodia ideală a unor litere într-un text. Până la urma sunt doar niste umeri goi în bătaia câtorva zile desăvârșite. Dar oare să fie asta prea mult pentru repetarea atât de plăcută a emoțiilor Tale?

Please follow and like us:

vremea răbdării

Posted by Vali Balcan on September 21, 2017

Aștepți cuvinte, linii întinse spre extaz, forme compuse în visul creației, spectacol ce nu-și cunoaște stăpânirea. Aștepți o mână întinsă, o voce să-ți trezească reușita, un vis să-și întâlnească împlinirea. Aștepți ani buni să capete toți ceilalți un chip sidefiu, să învețe cuvinte, să cunoască realitatea, să te cunoască. Aștepți totul să fie, din exterior spre tine, un colos să-ți strivească încăpățânarea, o voce să-ți aducă aproape emoția de a fi uman. Aștepți dincolo de limita impusă, dincolo de speranța unui vis boreal ce-ar fi trebuit să-ți fie juisa, uimire sau declin. Aștepți poemul perfect cu brațe aptere întinse spre zenit, cumva crezând că suficientul ești tu, ființă excepțională ce poate converti totul în clipa infinită a rămânerii. Aștepți și speri că ai găsit un loc să rămâi, că ai întâlnit dorul dincolo de pereții albi ai unei camere prea mici pentru a cuprinde, pentru a te cuprinde. Aștepți și cauți să nu te vinzi pe treizeci de arginți, nici pentru un pumn de linte, nici pentru cuvinte mărețe, nici măcar pentru efemerul ce pare tot mai aproape de cuvântul acasă. Uneori clachezi, alteori vrei prea mult și pare că totul costă suficient de mult încât să înveți să nu te mai gândești la tine, să nu te mai bucuri. Și ce capodoperă ai putea crea, ce capodoperă ai fi, tu, față-n-față cu motivul rămânerii în exact. O mână întinsă și un pumn de cuvinte corect aranjate, îndemnul de a fi sens și absolut, limită și semizeu. Aștepți și crezi că în clipa aceea te vei întâlni pe tine, dar vremea răbdării trece și liniște se așterne ca o nevoie suficientă firii. Aștepți și ești. Probabil totul, poate suficient pentru încă o zi în care a te trăi nu mai pare atât de primejdios. Aștepți, iar Godot încă întârzie, de parcă asta ar însemna că e timpul să treci dincolo de tine și să devii peren, întâlnind curajul ca dragoste și ca destin, în chip sulimenit ce nu se va teme să-ți fie și mână întinsă, și pumn de cuvinte, și reușită de a te trăi. Astepti și încă te întrebi dacă nu e cumva prea târziu pentru a se mai întâmpla.

Please follow and like us: