subscribe to the RSS Feed

Sunday, December 17, 2017

Pentru apropieri şi (în)depărtări.

Posted by Vali Balcan on February 20, 2014

Nesomn
La capătul puterilor mele eşti tu,
frământându-te fără încetare
între ţărmurile ca două linii de nisip
presărate ostentativ sub dunga orizontului,
îndoită sub noi.
Îmi vine să te întreb
pe unde-ţi mai paşti gândurile albastre,
adânc pierdut în tine, şi să-ţi strig,
zguduindu-te,
să nu uiţi să-ţi adapi visurile nărăvaşe
la colţul înalt al soarelui dintr-o joi.
Cum de tu păstrezi mereu odihna,
nesfârşită taină între doar patru pereţi,
iar mie îmi rămân bucăţi grele de veghe,
atârnate de tâmple şi de ochi
şi de cerul prea plin dintre noi?

Elena Toma(18 ianuarie 2014)

guest post: procesul dezvoltării personale.

Posted by Vali Balcan on December 2, 2011

Am tot eșuat, încercând să scriu despre beneficiile dezvoltării personale a copilului, despre modul în care un trainer educativ poate influența în mod pozitiv cursul pe care-l urmează tot acest proces de făurire a personalității copilului, în toate aspectele sale. Textul curgea, însă îmi părea că o piesă esențială lipsește. Mi-am dat seama apoi că singurul beneficiar nu este copilul, ci însuși trainerul educativ. Încercam să mă axez atât de mult pe ceea ce doresc să ofer, încât am uitat cât de multe primesc!

Să lucrezi cu copiii este o oportunitate ce te îndeamnă la a privi sincer în sufletul tău, pentru a te analiza într-un mod corect și cât se poate de pertinent. Responsabilitatea pe care o ai în momentul în care interacționezi cu cei mici nu trebuie tratată cu superficialitate. Orice gest anapoda, orice decizie pe care o iei în cadrul sesiunilor, își lasă amprenta asupra modului în care personalitatea copilului din fața ta se construiește.

În tot acest timp mi-am reamintit ce înseamnă să te poți bucura oricând de lucrurile mărunte, am învățat răbdarea și perseverența, și am realizat că nimic nu trebuie să ne apară ca fiind imposibil atunci când dăm dovadă de disponibilitate, afecțiune și acceptare necondiționată.

Cel mai mare dar al acestei profesii este momentul în care culegi roadele, în care poți constata că progresele n-au refuzat să apară. Realizezi astfel, că momentul în care te dăruiești, în care te implici cu drag în procesul devenirii copiilor cu care lucrezi, te construiești și pe tine.

Consider că înainte de a dori să vezi rezultate, să poți enumera beneficii, este necesar să fii conștient de modul în care te influențează pe tine ceea ce faci, de persoana care devii treptat. O analiză sinceră asupra propriei personalități este mai mult decât necesară. Dacă nu ajungi să te cunoști suficient pe tine nu vei putea reuși să fii un pilon de susținere în tot acest proces anevoios al dezvoltării personale, ci doar un alt pion care n-a lăsat nimic important în urma sa.

Ingrid Tudoran

Zoon emoticon

Posted by Vali Balcan on May 27, 2011

În orice societate arta este principalul vehicul purtător de emoţii. Dezvoltarea de noi curente culturale  duce la încartiruirea sentimentelor în garnizoanele unor sensuri noi, sensuri ce legitimează schimbarea în majoritatea entităţilor sociale. Relaţiile în familie se remodelează, grupurile devin mai compacte, mai clar definite, biserica este supusă unor provocări noi şi într-un final, simţul comun se relativizează şi se diluează. Hegemonia emoţiei renegociază noţiuni ca autoritate, libertate, socializare, critică, discernământ.

Conceptul de “cultură coborâtă în stradă” trage un prim semnal de alarmă. Dacă arta e cel mai rapid purtător de emoţii şi cultura devine una de masă, coboară în stradă, rezultă că indivizii vor fi bombardaţi de o artilerie emoţională fără precedent. Îndemnul social de a te exprima aşa cum simţi, orice reprimare, repoziţionare emoţională  fiind un cancer psihic, ajuta la deplasarea accentului dinspre raţiune spre emoţie. Omul se recomandă drept fiinţă emoţională şi nimeni şi nimic nu poate atenta la suveranitatea simţămintelor sale.

Parada sentimentelor, în nudul şi spontaneitatea lor, e o expoziţie ad-hoc în care singura regulă e ca arta să fie congruentă emoţional cu autorul ei. Emoţia  devine criteriu şi are dreptul de a fi recunoscută prin simplul fapt că e raportabilă la autor şi la ea însăşi.

“Arta este gunoi”, Barcelona 2011

 

Descrierile de mai sus sunt preambulul nedumeririi mele în faţa unei provocări uriaşe: dacă emoţia domină spaţiul colectiv, ce mutaţii suportă discernământul meu şi libertatea de opinie? Cum mai pot eu să îmi exprim liber şi deschis dezacordul cu privire la paradă emoţională a semenului meu? În baza cărui drept pot condamna grotescul asocierii “artistice” a două simboluri opuse, Hristos răstignit pe cruce ca decor pentru un shooting playboy? Circulă pe Facebook un status, “Singurul lucru adevărat e ceea ce simţi” şi mă întreb ce se va întâmpla cu această societate abandonată relativităţii şi anomiei emoţionale  începută şi concepută prin “artă”?!

Cristi Ariton

guest post: despre încredere

Posted by Vali Balcan on May 19, 2011

Ne clădim destinele unii pe greşelile altora. Este un cerc vicios, cu toţii fiind aparent victimele irecuperabile ale legii cauză-efect, iar sensul vieţii pare acum asemeni unei parade a regretelor, de parcă totul se reduce la o competiţie a preţurilor ce le-am plătit vieţii.

Vrem să clădim cu încredere, pretindem încredere, însă nu ne permitem luxul de a ne-o asumă. Viaţa ne-a învăţat să fim precauţi, oamenii ne-au dovedit golul pe care sunt în stare să-l lase în urma lor, iar tot răul acesta are din păcate efectul de domino.
Nu ştim de unde a început totul, însă nu pare să ne preocupe foarte tare unde se va sfârşi. Poate că piesele din faţa ta n-au fost încă dărâmate, iar tu eşti încă în picioare, însă zgomotul pieselor ce cad în vecinătate te învaţă teama. Poate nu-ţi va fi dat să cunoşti până la urmă căderea, însă cu siguranţă n-ai să uiţi de zgomotul acesteia, fiind condamnat să trăieşti cu el în tâmple.

Încrederea este atunci când apuci mâna ce ţi-a fost întinsă fără să te temi de ceea ce va pretinde în schimb. Încrederea este capacitatea de a acorda credit omului din faţa ta, neavând o bază pentru a face asta, însă nici pentru a-l desfiinţa. Tot ce ştii este că ţi-a întins o mână, nu ţi-a greşit niciodată până atunci, dar gânduri de nesiguranţă îşi fac neîntârziat apariţia. Orice lucru bun îşi are un preţ, te gândeşti, şi niciodată unul să nu usture. Tu pari să porţi pe umerii tăi toate poverile vieţii şi-n ochi toată durerea lumii, încercând să-ţi demonstrezi neputinţa, însă eşecul nu este suficient pentru a-ţi justifica faptele. E drept, cel agresat ajunge adesea agresor, dar nu suntem oare capabili să manipulăm acest mecanism de apărare şi să ne dezvoltăm având alte baze, altele decât cele ale eşecului? De ce piatra din colţ pare mereu pătată de greşelile lumii? Poate că nu este sănătos să acţionăm negând durerea ce ne-a fost provocată, nu ne pretinde nimeni să fim tabula rasa, însă a te lăsa posedat de ea este cu totul o altă problemă.Vei uita binele mâinii ce ţi-a fost întinsă, însă niciodată nu vei uita că ţi-a dat drumul, deoarece în neîncrederea ta o strângeai prea tare. Tu eşti cel mai neîndreptăţit din lume, dar preţul mâinii tale întinse care este?

.
Ingrid T.

guest post: Cuvinte pierdute

Posted by Vali Balcan on May 11, 2011

Anumite cuvinte se pierd, derutate de spiritul prea secular al zilelor noastre. Pentru că ceea ce comunicăm e prea banal, prea meschin sau prea superficial, anumite cuvinte aleg de bunavoie să nu mai ştie de ele şi să hoinărească în tărâmurile arhaice, acoperite de un iz ce aduce a  frumos. Şi dacă într-o dimineaţă de mai alegem să nu ne ridicăm din pat, şi să nu ne ridicăm la pseudoexcelenţa vremurilor noastre, dacă alegem să cutreierăm vremuri trecute şi dacă vrem să căutăm ceasuri pierdute, găsim cuvinte noi, desosebite nu prin formă ci prin felul de viaţă pe care o poartă-n ele.

Poeţii erau numiţi preoţii frumosului şi fiindcă frumosul era cândva un indiciu asupra creatorului, acelaşi creator cu al nostru, poeţii erau preoţii sufletelor noastre. Şi pentru spiritul ce vor să ni-l sufle în plămădeala, ele trebuie întâi să ne cânte în cosmosul nostru fatific. Preoţii vremurilor noastre, lipsiţi de poezie şi de spirit artistic ne aduc în faţă adevaruri ce sufletele noastre le resping. Şi nu le respingem pentru că nu sunt adevarate, ci pentru că le lipseşte poezia zilelor noastre, ale durerilor noastre şi ale neîmplinirilor noastre. Mesagerul lui Dumnezeu ne cântă întâi o doina, un cântec ce ne strigă cuvintele ceasului de acum, ca să ne ridicăm capul din pamântul în care le-am pironit şi să le urmărim cum pleacă spre mesagerul divin. Şi din cuiele în care le-am ţinut prin oboseala noastră şi moartea vieţii care merită trăită, preoţii spiritelor noastre le pun pe un altar, ca să ştim ai cui suntem şi le ridică spre cer, ca prin jertfa lor să auzim un cântec de eliberare.

Prin plăsmuirea cuvintelor şi spiritul pe care îl varsă în ele prin sudoare şi sânge, de la plânsul zilei de azi, Dumnezeu intră în vieţile noastre, suav. Poezia sau sunetul acesta ne aduce oglinda chipurilor noastre schizofrenice şi costelive pentru a ne cânta spre faţa lui Isus Hristos, şi ca pe crucea lui să ne răstignim durerea, frica şi plictiseala, iar pe orizontul nostru să scrie libertate şi bucurie.  Cine va purta povara poeziei spre eliberarea cuvintelor pierdute; cine va deveni un preot pentru sufletele noastre, spre a ne paşte în păşuni verzi şi a ne duce la ape de odihnă?

Ştefan Coman