subscribe to the RSS Feed

Wednesday, August 24, 2016

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on August 5, 2016

În tâmple cuvântul tău îmi răsună ca o reușită pentru un alt început. E fiecare început pentru a mă recupera din somnul pe care îl dorm în amintirea ta, e început pentru anii risipiți dintre metafore fără sens, pentru mine un om căzut și ridicat de roșu pletoric ce-mi învie sângele spre călătoria pe care niciodată nu o încep cum trebuie. În cutia sculptată cu milă se află legământul forțat al nădejdii că dincolo de tine nu există nimic, în inimă există pacea că oricare ar fi destinul nu s-a scris cu moarte, ci cu nădejdea că realul are forță creatoare. Și chiar creația se dilată pentru sens, pentru strabism mental sau chiar pentru facerea de bine la care iau parte ca un Străin din palma căruia fugi fără regret. Și nici măcar nu mă mai îndoiesc de teamă, nici nu mai confund clipa schimbării cu posesiunea, cu nevoia de a tăia ceva din dorințele tale pentru iluzii care-mi aparțin, cum nu sunt nici sigur dacă e teamă fuga ta sau realitate ce mă evită. Apoi există ceva în mine care nu se poate defini prin cuvinte, poate nici prin prezență, dar știu că există o dimineață în răcoarea căreia știu să-ți fiu totul, chiar dacă pentru o clipă, chiar dacă pentru cât ai nevoie. Deși par vrednic de închiriat, nu sunt. Sunt un om în fața căruia măștile au cedat, nu neapărat ca acceptare ci ca improvizație pentru a mișca univerul spre dincolo, acel dincolo necesar stăvilirii emoțiilor pe care le întâmpin ca fericire. Și uneori mă fericesc ca un copil la auzul numelui tău, alteori mă înfurii și te resping pentru tot ce nu-mi ești, dar niciodată nu te neg ca existență. Probabil maturizarea a început când am învățat să tac sau să las foarfeca obsesiei să devină implozie pentru o altă poveste, dar nu pot nega dorința de a te găsi ca vis reușit pentru o ultimă stare ce înseamnă apogeu. Acum spune-mi, vei fi aici la sfârșitul anotimpului, vei întinde mâna dreptății fără temă spunând cuvintele pe care niciodată nu le-am auzit? Dar nu ca speranță ci ca echilibru pentru decizia mea de a te lăsa în a te explora? Sau poate deja întind coarda iluziei spre meleagul surâsului fatal al blamării. Oricum ar fi, în clipa aia știu că cerul va deveni mut, pentru că atunci singura voce care va avea rezonanță vei fi tu.

mimoze

Posted by Vali Balcan on July 13, 2016

Zadarnice ființe ne suntem, mimoze ce-și știu doar fragilitatea, emoții exaltante duse în extrem, poeme fără sens sau inimi fără întâmplare. Capitole întregi de basm s-au risipiți, iar tu nici măcar transgresa nu o mai vezi ca pe o necesitatea în calea dezvoltării personale, de parcă totul este o obiectivizare reușită a oricărei ființe care încearcă să-ți cunoască golul. Și am hotărât să nu mai încerc să-ți fiu pe plac, să fiu fidel ideilor conservate în timp trecut, ci mai degrabă să fiu ca o consonantă stare de bine pentru tot ce aduce ziua. Și e târziu în litere, cum e târziu în zile și în ani pentru o altă metamorfoză sublimă a recunoașterii cerului care tace. E tăcerea unui capăt de drum pentru care nu mi-am epuizat resursele, dar în fața căruia nu știu să fiu altfel decât totul. Probabil ar fi sănătos să știu puțină smerenie, puțină frângere sau suficientă realitate pentru ca decorul acesta să capate culoare, însă efortul de a mă subjuga a dat greș, pentru că nu de plumb am nevoie, nici măcar de aripi, ci de pași fermi pentru o călătorie din care n-o să mă mai întorc la fel. Sau poate niciodată nu va mai exista un capăt de drum în fața căruia să-mi pierd glasul, inima, poemul sau ritmul exact al respirației. Se spune că din cenușă poți renaște, dar nimeni n-a văzut până acum o pasăre Phoenix zburând spre sanctuarul din Heliopolis, însă ființa umană are capacitatea de a se ridica [chiar metaforic] și de a merge mai departe, indiferent de cicatrici, pentru că reabilitarea nu are nicio legătură cu dizolvarea rănilor într-o refacere perfectă. Rămâne necesar să pornesc, ignorând pentru o vreme nevoia excentrică de a supra-analiza fiecare sferă din compoziția acestei călătorii, cu merinde proaspete și cu inima cât un munte de străbătut cale de o viață. Nu știu încotro, însă fiecare clipă este ea însăși motiv de odihnă, reverie, fugă sau orice acțiune ce pare necesară unei vieți aproape de congruența spre care tind. Zadarnice ființe ne suntem, emoții fără adversar, dar simt cuvintele zburându-ți din coaste-n inimă și din inimă-n vid. Iar acolo călătoria mea face ocol, singurul lucru pe care-l voi mai face va fi să dorm o singură noapte, ca reverie, la porțile deschise ale vidului.

introspecții/introiecții

Posted by Vali Balcan on July 5, 2016

Îți cunosc latura negativă ca pe fiecare rugăciune spusă-n gând de fiecare dată când mă tem de infinit. Îmi cunosc limita de a mă traduce ca verb steril, inadaptat lumii spre care tind cu atâta ardoare. Sunt o clătinare pentru miracol, o linie întinsă între abominațiune și serafimul impecabil al mitului, consolidând fiecare etapă în pașii grei ai reușitei. Și ești o capodoperă, un mit spre care nu mai tânjesc flămând, ci spre care mă îndrept scrutând spațiul, emoționând destinul, dar niciodată împlinind secunda rece a prezenței cu o formă dependentă de asceză. Îți cunosc atomul ființei și nu văd niciun obstacol în care să te descriu altfel, în care să te sacrific ca ultimă formă de a mă salva de mine, egoist sau relevant. Oricum, construcțiile astea sunt încercări de a-mi repeta că nebunia nu-mi este blocată în tâmple, că dincolo de ceea ce văd exiști ca formă universal valabilă a ființei celeste, nu ca zeitate, ci ca ființă pe care am întâlnit-o într-o seară în care revelația era tot ce mai puteam. Sunt zile în care memoria revarsă condiții și constante imagini în care, surprinzător, frumusețea predomină ca maxim apel către binele din inima mea de cremene. Îți cunosc numele și tot ce există dincolo de masca impecabilă ce-ți acoperă chipul, ca o viziune în planul interzis în care sunt intrus și niciodată ferice. Dar învăț să-mi stârpesc curiozitatea, învăț să tac mai des, învăț să mă retrag mai bine ca oricând. Și e o liniște de care nu mă mai tem acum, și e căldură creată din înțelegere, și poate e noaptea odihnei mele. Îți cunosc latura ce te-a format, ființă exactă a fericirii mele, dar asta-mi este util în măsura în care știu că a cunoaște nu e sinonim cu a avea, ci cu a mă retrage spre odihnă. Iar acolo visul nu va mai călăuzi nimic, doar somnu-mi va liniști inima atât de necesară trupului, rămânând cu brațele lipite de tâmpla colbului din care nimicul a fost creat.

magnolie crescută în inimă

Posted by Vali Balcan on July 2, 2016

Între mine și tine nimic nu are putere creatoare, doar tu, doar eu, doar noi suntem indiferent de construcțiile sociale ce ne înconjoară, indiferenți în fața atomilor ce mă condamnă la o altă ratare din care nu voi putea ieși teafăr. Oricum nu-mi mai pasă, oricum nu mai știu linie dincolo de tine, oricum nu mai văd construcție fără chemarea ta, cum nu mai știu efemere stări fără de o iluzie în mâinile tale. M-aș odihni zile și ani, poate veșnicii în amorțirea care-ți sunt, care nu-ți voi mai fi vreodată, ție, pasăre a neprihănirii mele. Și sunt străin de tot ce-ți înseamnă acasă, sunt străin de tot ce-ți construiește invincibila armură a mitului. Și străin voi sfârși ca o povară pe care o voi înghesui în sufletul meu apter, în inima mea de ciumă, în lipsa emoției de a te ființa ca sinonim pentru a te cuprinde. Și cum să te mai cuprind când brațele-mi sunt atât de reci, cum să cunosc căldură când cerul s-a sfârșit în gândul că dincolo de tine cerul nu mai verbalizează atomi ai ființei tale. Ești vie, departe și limba pe care o auzi nu-ți este nicidecum acasă, cum nici măcar eu nu-ți mai sunt familiarul chip în care să te retragi ca odihnă în care să nu-ți mai pese de viitorul ce pare atât de criptic. Probabil eșuez lamentabil în încercări fardate de a te mișca spre mine, spre ceva ce oricum nu pare siguranță, cumințenie sau odihnă. Dar am umerii încă semeți, în ei încă există puterea de a-ți odihni ființa pentru clipe imposibil de numit ca timp, iar lângă mine știu a convinge haosul să tacă în dreptul tău. Iar tu știi, probabil, că nu exist ca excepție, ci ca formă încă blamată a păcatului de a mă irosi în ființe, dar știi, de asemenea, că în fața ta totul pălește ca și cum existența este facultativă. Oricând, în orice anotimp al meu, chemarea ta va avea putere creatoare, iar asta nu e slăbiciune ci promisiune pentru un rai pe care doar prezența ca unul îl poate crea. Și erau vremi în care tot ce-mi dorea era să-ți simt cuvântul ca unică formă de a înțelege dimineața, amurgul sau orice gând rătăcitor. Pe gândul tău se scriu concerte de iubire, pe inima ta am învățat pașii spre nemurire, iar tu, ființă exactă a rătăcirii mele, ești capodopera absolută a timpului prezent. Iar eu, semeț al orgoliului de a scurta bucăți din podoaba ta, sunt echinox a tot ce însemnă formă perfectă, uimit și convins că din gând peren vor răsări flori de magnolie ce-ți vor acoperi fruntea, tălpile și ziua perfecțiunii. Iar acolo frumosul nu are margine pentru că frumusețea ești tu.

în camera ta cerul nu pare a fi atât de departe

Posted by Vali Balcan on July 1, 2016

Mă uit la tine, creație sublimă, încercând să-ți cuprind chipul într-o armonie care de mult nu-ți mai este necesară. Mă uit la tine, mă uit în tine, mă uit așteptând să-mi chemi din nou ființa spre armonia care-ți este acum străină existență. În camera ta cerul își pierde potențarea, în ochii tăi lumina devine rapace, implozând în mine universul regăsirii tale, ca o pierdere ce nu are margini. Și nu cunosc timp îndelungat între pereții care-ți sunt surogat pentru acasă, cum nu mai știu încotro te îndrepți în fiecare dimineață, cum nu mai știu culoarea emoțiilor tale tresarinde la auzul numelui din buzele mele sfârșite. Sunt litere frumos construite, iluzii pentru cifra impară, dar în ele literele au învins absolutul ce acum îmi pare la îndemâna oricărei ființe, dar mai puțin la îndemâna mâinii mele ce cuteză să-ți scrie cuvinte pe spatele armoniei, siguranței și viitorului. Și eram păsări măiastre, metafore și adevăr pentru tot ce lumea înclina să nu mai creadă, opace lumini în ochi de vulturi, dar vii în fața destinului ce mi-a rătăcit cărarea. Un copac îți promisesem, un copac sădit din voia mea, un copac care urma să ne scrie aripile în cuvinte imposibil de jurat dincolo de marginea raiului care-mi erai. Aș fi nebun să mă trăiesc între epitafe, aș fi ruinat să mă trăiesc în clipe apolinice, dar simt că nu mai contează nicio judecată, cum simt că dincolo de sfera asta ce-mi ruinează viața ca o convulsie necesară ești tu, un miraj, o construcție de valori și patimi, dar reală, umană, acolo. Iar acolo e tot ce nu poate divinitatea să-mi mai ierte, de parcă legile au fost săpate în oasele tale pe care le văd ca pe ultima minune în veșnicia asta la care refuz să mai iau parte. Până la urmă nimic nu mă mai poate risipi spre încotro, cum nu văd decât crevase între mine și tine ca pe un joc pe care-l știu învinge, pe care-l știu trișa, asta pentru că nu sunt nici semi-zeu, nici divinitate, nici bun. Sunt un om sădit în brațe de plumb, sunt o continuă construcție a unui om care-ți dorea singularitatea, reveria și poemul pe care nu ai apucat să mi-l dezvălui. Cred în misticul acesta al ființei tale cum cred în mine ca instabilitate emoțională, ca revers pentru tot ce am încetat să fiu. De mâine o să-mi scrijelesc sufletul cu numele tău până la capătul ființării, iar dacă nici asta nu este suficient atunci o să fiu și atât, o capodoperă în Zigurat, un viu profet al închinării tale, explorându-ți așteptarea ca facerea de bine într-o zi în care ploaia satură rădăcinile copacului sădit de mine în tine. Iar eu, eu voi fi. Chemă-mă. Sunt.