subscribe to the RSS Feed

Saturday, December 16, 2017

Eva I

Posted by Vali Balcan on November 30, 2017

Eva.

Își strânge la piept, ca într-un îndemn matern, toate emoțiile. Dor. Durerea se repetă și în cele mai plăcute amintiri. E încă tânără, iar frumusețea îi înflorește un surâs. Simte cum devin inerte toate sfaturile ce ar putea mișca ceva în ea. În suflet duce viața mai multor oameni ca într-o foame constantă de a deveni binele. Anii nu îi mai spun nimic, dorința de reușită nici atât. Nu e ca și cum matematica ar funcționa cu formulele ei perfecte. Emoția schimbă destinațiile destul de ușor. Suma gândurilor aduce tenebre, ochii uitând să plângă sufletul ce pare că l-a pierdut. Oricum, nici lacrimile nu mai sunt utile, nici urletul nu mai este real, nici disperarea nu mai poate speria ceva. Pare prea târziu, inutil verbul, inutilă trecerea peste marea asta de netrecut. Durerea devine rugăciunea cea de toate zilele, o rugăciune a unui suflet ce nu mai are nimic de pierdut. Geamul vibrează sub lovitura crengilor. Undeva ninge, undeva o pasăre bate inutil din aripile ei fragede. Vijelia dărâmă speranța cuibului. În memorie rămâne impregnat sunetul căderii din înalt spre tină. Glasul de moarte al păsării este același ca plânsul ei gol de cuvinte distincte. Aripile fragede bat aerul căutând zborul. O lovitură puternică și geamul se sparge în țăndări, iar odată cu el cade și dulcea pasăre a neprihănirii. Se ridică și o cuprinde în palme. Un fir de sânge îi coboară din pumni pătând rochia cu moartea ultimei speranțe. Pasărea refuză zbaterea, acceptând pumnii deschiși ca un alt cuib pe care nu-l va putea construi niciodată din materie. Îi leagă aripa frântă, iar hrana ar trebui să o întărească. Respiră greu, iar ochii închiși par a cere Divinității încă o primăvară, încă o șansă la o viață pe care nu a înțeles-o niciodată pe deplin. Ar fi putut pleca, acum o vreme când toți ceilalți urmau natura spre râuri de soare cald, ar fi putut lasă în urmă cuibul nașterii, înțelegând firul exact al evoluției. Ar fi putut cânta triluri în alt punct al vieții, ar fi putut fi speranță pentru copacii ce înfloresc primăvara, dar acum adoarme sfârșită în pumnii ce-i sunt și cuib și monument. O va îngriji zile întregi până când natură moartă își va regenera trupul și va naște zări calde, copaci cu brațe statornice, cuiburi pline de cântec. Deschide geamul și aerul cald îi mângâie obrajii. Deschide pumnii și din ei două aripi întinse bat puternic, dornice de zbor, dornice de viață. Își ia zborul și odată cu pasărea și ea. Se ridică spre zenit și pentru o secundă își strânge la piept toate emoțiile, ca într-un cuib ce acum înseamnă libertate. […]

Dionis I

Posted by Vali Balcan on November 28, 2017

Dionis
Adoarme tot mai greu, pierzându-se în amintiri de mult uitate în timp. Zâmbetul schimba expresii pe care nu le conștientiza. Îi era ușor să recunoască emoțiile, le învățase, dar când venea vorba de el, oglinda nu reușea să creeze forme complete. Era puternic. Sau poate doar asta auzea de când se știe: tu ești bărbat, tu ești puternic! oamenii puternici nu își arată slăbiciunile! In fiecare rugaciune din fiecare dimineata se ruga sa intaleasca si el un om puternic. Taica-su, taica-su nu avea timp sa devina un om puternic, blocat tot mai des in licori ce-i ametesc gandul devenirii. Astăzi ești puternic, astăzi o să reușești, poți mai bine, isi repeta pana-l dureau buzele!
E aproape iarnă, se vede după ultimele frunze rămase să își traiesca declinul. Totul trebuie să adoarmă ca să se regenereze. Pentru el nici somnul indelungat al depresiei nu mai avea efect. Le încercase pe toate in exces, în capul lui, în umbra gândului că ar putea fi și altceva decât forma asta ce doar pare că trăiește. A învățat să simuleze la perfecțiune viața unui om puternic, impresionand prin titulatura ce i-o aducea functia. Cu ele ii ieșea de fiecare data când reușea să nu se îndrăgostească de acel moment de emoție care-i hrănea toată foame de iubire. Nu verbaliza dincolo de rațiune și refuza să-și recunoască nevoia de afecțiune. Rănea orice îmbrățișare cu inima lui absența, devenind din ce în ce mai adâncit în amintiri și în viața pe care doar și-o închipuia. Funcționa zile întregi fără interacțiune, dar foamea, foamea îi cântărea deciziile spre verb. Și golul de a fi creștea la umbra tot mai deasă a ființelor care-i perindau timpul, pe care de altfel le ducea spre exasperare. Nici vina nu mai pare atât de reală, cum viitorul e doar proiecția vieții pe care o va trăi cândva, atunci când ultima emoție va fi uitată.[…]

Metehne. Ultima

Posted by Vali Balcan on September 24, 2017

Visez la o fericita călătorie în colosul nădejdii, renunțând la geometria exacta ce te defineste, urmând cursul probabil al reușitei. Am dorit suficient, am căutat suficient clipa schimbării ce-ți răpea câteva luni din pitagora chipului tău. O mâna întinsă era tot ce-ți ceream, cuvintele încrederii spuse din umerii din care se desprindeau linii de un roșu frumos aranjat. Poate era mult, poate forma și fondul trebuiau sculptat altfel. Poate am căutat suficient cat sa devina o corvoada totul, dar din credință mea dragostea se naște și așa. Și nu e condiționare, e glasul disperat al nevoii de atenție, de dăruire, și aprig este când constați că nu valorezi mai mult decât o formă întinsă peste umeri, lăsând inima goală, descoperită în fața unor brațe care nu-mi sunt. Era o amiază perfectă și soarele îți lumina tâmplele din care aveam să renască. A fost revelație, un chip spre care sa mă găsesc acasă. La porțile devenirii cuvintele au devenit eficiente in blocarea temerilor, nicidecum spre împlinire. Și nu ar durea atât dacă ar fi insemnat incredere. Sunt convins ca am învățat emoțiile de curând, dar știu că pot înflori ca un Magnol in tine, tu capodoperă exact a nereușitei mele. Și aș mai aștepta minute enorme mesajul chemării tale, dar l-aș accepta dacă în clipa aia vii cu tot ce ești, cu credință în brațele mele, cu iertarea pentru clipe nesăbuite, dar ca pentru lăsarea în trecut a decepției. Și crede-ma, între noi poate exista absolutul ca eternitate întrupată în brațele mele, în umerii tai. Și glasul își are chemarea în zodia ideală a unor litere într-un text. Până la urma sunt doar niste umeri goi în bătaia câtorva zile desăvârșite. Dar oare să fie asta prea mult pentru repetarea atât de plăcută a emoțiilor Tale?

vremea răbdării

Posted by Vali Balcan on September 21, 2017

Aștepți cuvinte, linii întinse spre extaz, forme compuse în visul creației, spectacol ce nu-și cunoaște stăpânirea. Aștepți o mână întinsă, o voce să-ți trezească reușita, un vis să-și întâlnească împlinirea. Aștepți ani buni să capete toți ceilalți un chip sidefiu, să învețe cuvinte, să cunoască realitatea, să te cunoască. Aștepți totul să fie, din exterior spre tine, un colos să-ți strivească încăpățânarea, o voce să-ți aducă aproape emoția de a fi uman. Aștepți dincolo de limita impusă, dincolo de speranța unui vis boreal ce-ar fi trebuit să-ți fie juisa, uimire sau declin. Aștepți poemul perfect cu brațe aptere întinse spre zenit, cumva crezând că suficientul ești tu, ființă excepțională ce poate converti totul în clipa infinită a rămânerii. Aștepți și speri că ai găsit un loc să rămâi, că ai întâlnit dorul dincolo de pereții albi ai unei camere prea mici pentru a cuprinde, pentru a te cuprinde. Aștepți și cauți să nu te vinzi pe treizeci de arginți, nici pentru un pumn de linte, nici pentru cuvinte mărețe, nici măcar pentru efemerul ce pare tot mai aproape de cuvântul acasă. Uneori clachezi, alteori vrei prea mult și pare că totul costă suficient de mult încât să înveți să nu te mai gândești la tine, să nu te mai bucuri. Și ce capodoperă ai putea crea, ce capodoperă ai fi, tu, față-n-față cu motivul rămânerii în exact. O mână întinsă și un pumn de cuvinte corect aranjate, îndemnul de a fi sens și absolut, limită și semizeu. Aștepți și crezi că în clipa aceea te vei întâlni pe tine, dar vremea răbdării trece și liniște se așterne ca o nevoie suficientă firii. Aștepți și ești. Probabil totul, poate suficient pentru încă o zi în care a te trăi nu mai pare atât de primejdios. Aștepți, iar Godot încă întârzie, de parcă asta ar însemna că e timpul să treci dincolo de tine și să devii peren, întâlnind curajul ca dragoste și ca destin, în chip sulimenit ce nu se va teme să-ți fie și mână întinsă, și pumn de cuvinte, și reușită de a te trăi. Astepti și încă te întrebi dacă nu e cumva prea târziu pentru a se mai întâmpla.

al patrulea personaj.

Posted by Vali Balcan on February 16, 2017

Un invincibil rai la picioarele astea obosite. Un singur glas care reușește să împartă lumea între agonie și extaz, o formă de pace în inima mea de cremene, o inimă ce tresaltă la auzul cuvântului ce pare să fie singura formă de exprimare. Numele, capodoperă a nașterii. Cuvântul, reușită pentru verbul supraviețuirii. Chipul, celebră pasăre a neprihanarii. Tu. Eu. Vreodată. Între noi aerul bate poezia să inventeze un alt apogeu în care să cad. Între noi litere infinite, cuvinte deșarte, spaimă a reușitei de a ne întâmpla, fugă spre convinse stări ce protejează de un gol ce știe a se desfăta ca agonie sau poate ca fericire. Un invincibil rai ce stă acolo ca metaforă pentru orice nu știu a descrie. Sunt în măsura în care am învățat a vorbi, în măsura în care am învățat a tăcea, în măsura în care simt că-mi pierd concentrarea. Dar nu pot pierde ce nu am, cum nu pot câștiga ceva ce-mi este interzis. În liniștea asta doar haosul poate avea sens, cum între agonie și extaz stă doar acțiunea. Acțiunea de a transforma. Și totuși, unde exist, verbul este infantil, lumina doar o expresie. Dincolo de tot (asta dacă dincolo poate conține totul) se află acea pertinentă tinerețe în care văd, aud, simt. Într-o vremea calculam numărul exact al perfecțiunii, într-o vreme colbul se supunea creației, într-o vreme repetam cu interes epifanii sau beatitudini. Pe chip, în falsul poem, se întrevede un zâmbet. Pe brațe stau scrise cu linii imperfecte metehnele, cicatrici ce despart atenția de durere, de angoase. Într-un final un singur gând pare capodoperă, într-un final totul este o capodoperă, doar de aș reuși să închid ochii și să simt cum devin totul, nimicul sau celebra pasăre a neprihanrii.