subscribe to the RSS Feed

Monday, September 24, 2018

Poteci.

Posted by Vali Balcan on September 22, 2018

În basm, la capăt de tot, credința este gata să zămislească adevăruri. În basm, departe de ochiul imperfect al dreptății, balanța va înclina întotdeauna în favoarea eroului. Nu sunt mereu povestitorul și prea rar eroul, umanizând până la refuz capabilitatea de a reuși, invocând alene muza ca pe capodopera imposibil de clintit. Mă reiau în teme minuțioase și carențele ajung să devină mișcare. Nu încotro, nici departe, ci acum. E dificilă tăcerea în fața argumentelor puerile, e dificilă acceptare ei când oricum celălalt nu pare a fi egal. Balanța nu este despre echilibru dintre beatitudine și insuficiență, ci despre existența între sinele ideal și prezentul. Am reușit de multe ori să eșuez lamentabil, roiuri de cuvinte izbucnind peren în fiecare ființă din spațiul intim al cunoașterii. Am reușit să mă părăsesc fără emoție când schimbarea însemna durere de neconceput. Probabil din comoditate, acoperind sfera pe care înțelepciunea o da maturizării și nu neapărat anilor. În basm, ca și în realitate, relationarile țin de coerență și de puterea pe care cuvântul o aduce. În basm, ca și în realitate, asumarea aduce eliberare, indiferent de consecința la care te supui. Urmăresc, ca un gardian orb, mișcarea ființei și sensul emoției. Recapitulez în minte consonante stări și recunosc că sunt ușor de amăgit în fața efemerului. Pare dificilă lipsa concretului (siguranței întâmplării într-un sens predefinit), uitarea de a fi mai bun, acceptarea că aș fi și altceva decât maiestos, impetuoasă reușită indiferent de obstacole. Pare dificil a fi, dar basmul rămâne doar poezia unei inimi ce se poate defini și altfel, pe când realitatea devine conștiința de a nu mă repeta în pragmatice proteste de a nu mă lua ca atare. În basm, ca și în realitate, eroul se va confrunta întotdeauna cu sine.

mirajul de a reuși.

Posted by Vali Balcan on March 14, 2018

Dă-ți voie sa exiști, dă-ți voie sa trăiești eșecul și să gusti din asta cu foame de cunoaștere, nu cu foame de carne. Dincolo de tine universul se clatină maiestos. Întunericul nu e povară, e putință, extaz al descoperirii, loc apt pentru cunoașterea luminii. Nici aripile nu sunt propice evadării ăsteia, nici foamea nu e forțare. O mâna întinsă și pașii clătină acasă spre somn. Poate ești luceafăr, punct de reper pentru pribegia ta, sau nimic. Este la fel de eliberator, doar că mai avantajos, lenea amagind calea supremă a lui a fi. Până la urmă nimic nu-ti pare real atât timp cât tu nu-l validezi cu existență. E mai propice așa, o balanță între forme ce nu înseamnă asumare, o linie între scuza de a fi fost ceva și existența ce știrbește ființa basmica care-ți veghea egoul. Timpul nu-ți mai măsoară dorințele, regretul ațipind în fum, iar mișcarea rămânând goală de sens. Dincolo de poezie și beatitudini mentale, acționarea costă, fie dorințe împlinite, fie renunțări în efortul de a recupera ceva din tine, din celălalt, din tot. Nu e neapărat constrângere, dar lamentările și-au atins apogeul, acum devenind exces de stări scârnave. Pluralul inimii nu e necesar, asta și pentru că eroarea nu acolo s-a întrupat, ci în singularitate, și în niciun caz în destin. Nu cred în puterea întâmplării de a genera crevasa, ci mai degrabă într-o inimă ce nu-și cunoaște reperele, amăgindu-se că judecata ține cont de gen și nu de ființă. Foamea de a tăia nu a fost niciodată despre carne sau inimă, ci despre unica dorință ce valida trecutul, prezentul și viitorul. În orbire orice miracol pare miraj, orice chemare pare fatalista, cum orice formă de a te mișca pare un preț pe care nu-l poți plăti, nu atâta timp cât lamentarea este unică formă de existență. O mână întinsă și cuvinte, linii negre căzând peste umerii goi, lovind pământul cu prețul ce pare prea mult, mult prea mult în comparație cu fericirea de a reuși ceva.

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on February 28, 2018

Poate sunt aripi acel ganduri ce te tin prins in imediat, poate sunt crengi felinare in tine, calauza pentru orbirea in care emotia invinge cuvantul creator. Sau poate sensul cunoasterii implica si sacrificul de a te descoperi dincolo de fapte bune, acolo unde pana si soapta firii ingheata de emotiile deciziilor. Cuvintele devin sacrificiu, dar oarbe si ele in fata haosului ce se casca din locul unde inima se odihneste de evuri bune. De blamat ar fi totul sau poate nu e importanta crevasa creata intre fiinte, ci ramanerea intacta a fiintei care traieste totul in aceeasi clipa. De aici distanta nu mai devine insuporbabila, ci aripi de carne se inalta pentru a purta trupul acesta in prezent, ca o proiectie a verbului pe care niciodata nu l-ai cunoscut mai mult de atat. Regretul apare din neacceptarea erorii, pardonand fiecare gand prin imaginea in care altcineva poate reusi mai grav. Urmeaza sa te accepti, sa-ti asumi caderea si sa te misti spre orice directie iti pare plauzibila, altfel ramanerea in moment inseamna ramanerea in bezna mintii, in furtuni de ganduri ce nu stiu pacea, ci doar frangerea constanta a unei inimi ce doarme de evuri bune. Undeva, in alta realitate, soarele rasare din creginile copacilor ce odata au fost aripi de carne. Undeva, cuvantul rostit are nevoie sa existe ca forma reala in prezent.

Eva I

Posted by Vali Balcan on November 30, 2017

Eva.

Își strânge la piept, ca într-un îndemn matern, toate emoțiile. Dor. Durerea se repetă și în cele mai plăcute amintiri. E încă tânără, iar frumusețea îi înflorește un surâs. Simte cum devin inerte toate sfaturile ce ar putea mișca ceva în ea. În suflet duce viața mai multor oameni ca într-o foame constantă de a deveni binele. Anii nu îi mai spun nimic, dorința de reușită nici atât. Nu e ca și cum matematica ar funcționa cu formulele ei perfecte. Emoția schimbă destinațiile destul de ușor. Suma gândurilor aduce tenebre, ochii uitând să plângă sufletul ce pare că l-a pierdut. Oricum, nici lacrimile nu mai sunt utile, nici urletul nu mai este real, nici disperarea nu mai poate speria ceva. Pare prea târziu, inutil verbul, inutilă trecerea peste marea asta de netrecut. Durerea devine rugăciunea cea de toate zilele, o rugăciune a unui suflet ce nu mai are nimic de pierdut. Geamul vibrează sub lovitura crengilor. Undeva ninge, undeva o pasăre bate inutil din aripile ei fragede. Vijelia dărâmă speranța cuibului. În memorie rămâne impregnat sunetul căderii din înalt spre tină. Glasul de moarte al păsării este același ca plânsul ei gol de cuvinte distincte. Aripile fragede bat aerul căutând zborul. O lovitură puternică și geamul se sparge în țăndări, iar odată cu el cade și dulcea pasăre a neprihănirii. Se ridică și o cuprinde în palme. Un fir de sânge îi coboară din pumni pătând rochia cu moartea ultimei speranțe. Pasărea refuză zbaterea, acceptând pumnii deschiși ca un alt cuib pe care nu-l va putea construi niciodată din materie. Îi leagă aripa frântă, iar hrana ar trebui să o întărească. Respiră greu, iar ochii închiși par a cere Divinității încă o primăvară, încă o șansă la o viață pe care nu a înțeles-o niciodată pe deplin. Ar fi putut pleca, acum o vreme când toți ceilalți urmau natura spre râuri de soare cald, ar fi putut lasă în urmă cuibul nașterii, înțelegând firul exact al evoluției. Ar fi putut cânta triluri în alt punct al vieții, ar fi putut fi speranță pentru copacii ce înfloresc primăvara, dar acum adoarme sfârșită în pumnii ce-i sunt și cuib și monument. O va îngriji zile întregi până când natură moartă își va regenera trupul și va naște zări calde, copaci cu brațe statornice, cuiburi pline de cântec. Deschide geamul și aerul cald îi mângâie obrajii. Deschide pumnii și din ei două aripi întinse bat puternic, dornice de zbor, dornice de viață. Își ia zborul și odată cu pasărea și ea. Se ridică spre zenit și pentru o secundă își strânge la piept toate emoțiile, ca într-un cuib ce acum înseamnă libertate. […]

Dionis I

Posted by Vali Balcan on November 28, 2017

Dionis
Adoarme tot mai greu, pierzându-se în amintiri de mult uitate în timp. Zâmbetul schimba expresii pe care nu le conștientiza. Îi era ușor să recunoască emoțiile, le învățase, dar când venea vorba de el, oglinda nu reușea să creeze forme complete. Era puternic. Sau poate doar asta auzea de când se știe: tu ești bărbat, tu ești puternic! oamenii puternici nu își arată slăbiciunile! In fiecare rugaciune din fiecare dimineata se ruga sa intaleasca si el un om puternic. Taica-su, taica-su nu avea timp sa devina un om puternic, blocat tot mai des in licori ce-i ametesc gandul devenirii. Astăzi ești puternic, astăzi o să reușești, poți mai bine, isi repeta pana-l dureau buzele!
E aproape iarnă, se vede după ultimele frunze rămase să își traiesca declinul. Totul trebuie să adoarmă ca să se regenereze. Pentru el nici somnul indelungat al depresiei nu mai avea efect. Le încercase pe toate in exces, în capul lui, în umbra gândului că ar putea fi și altceva decât forma asta ce doar pare că trăiește. A învățat să simuleze la perfecțiune viața unui om puternic, impresionand prin titulatura ce i-o aducea functia. Cu ele ii ieșea de fiecare data când reușea să nu se îndrăgostească de acel moment de emoție care-i hrănea toată foame de iubire. Nu verbaliza dincolo de rațiune și refuza să-și recunoască nevoia de afecțiune. Rănea orice îmbrățișare cu inima lui absența, devenind din ce în ce mai adâncit în amintiri și în viața pe care doar și-o închipuia. Funcționa zile întregi fără interacțiune, dar foamea, foamea îi cântărea deciziile spre verb. Și golul de a fi creștea la umbra tot mai deasă a ființelor care-i perindau timpul, pe care de altfel le ducea spre exasperare. Nici vina nu mai pare atât de reală, cum viitorul e doar proiecția vieții pe care o va trăi cândva, atunci când ultima emoție va fi uitată.[…]