subscribe to the RSS Feed

Friday, July 1, 2016

în camera ta cerul nu pare a fi atât de departe

Posted by Vali Balcan on July 1, 2016

Mă uit la tine, creație sublimă, încercând să-ți cuprind chipul într-o armonie care de mult nu-ți mai este necesară. Mă uit la tine, mă uit în tine, mă uit așteptând să-mi chemi din nou ființa spre armonia care-ți este acum străină existență. În camera ta cerul își pierde potențarea, în ochii tăi lumina devine rapace, implozand în mine universul regăsirii tale, ca o pierdere ce nu are margini. Și nu cunosc timp îndelungat între pereții care-ți sunt surogat pentru acasă, cum nu mai știu încotro te îndrepți în fiecare dimineață, cum nu mai știu culoarea emoțiilor tale tresarinde la auzul numelui din buzele mele sfârșite. Sunt litere frumos construite, iluzii pentru cifra impară, dar în ele literele au învins absolutul ce acum îmi pare la îndemnă oricărei ființe, dar mai puțin la indeman mâinii mele ce cuteză să-ți scrie cuvinte pe spatele armoniei, siguranței și viitorului. Și eram păsări măiastre, metafore și adevăr pentru tot ce lumea înclina să nu mai creadă, opace lumini în ochi de vulturi, dar vii în fața destinului ce mi-a rătăcit cărarea. Un copac îți promisesem, un copac sădit din voia mea, un copac care urma să ne scrie aripile în cuvinte imposibil de jurat dincolo de marginea raiului care-mi erai. Aș fi nebun să mă trăiesc între epitafe, aș fi ruinat să mă trăiesc în clipe apolinice, dar simt că nu mai contează nicio judecată, cum simt că dincolo de sfera asta ce-mi ruinează viața ca o convulsie necesară ești tu, un miraj, o construcție de valori și patimi, dar reală, umană, acolo. Iar acolo e tot ce nu poate divinitatea să-mi mai ierte, de parcă legile au fost săpate în oasele tale pe care le văd ca pe ultima minune în veșnicia asta la care refuz să mai iau parte. Până la urmă nimic nu mă mai poate risipi spre încotro, cum nu văd decât crevase între mine și tine ca pe un joc pe care-l știu învinge, pe care-l știu trișa, asta pentru că nu sunt nici semi-zeu, nici divinitate, nici bun. Sunt un om sădit în brațe de plumb, sunt o continuă construcție a unui om care-ți dorea singularitatea, reveria și poemul pe care nu ai apucat să mi-l dezvălui. Cred în misticul acesta al ființei tale cum cred în mine ca instabilitate emoțională, ca revers pentru tot ce am încetat să fiu. De mâine o să-mi scrijelesc sufletul cu numele tău până la capătul ființării, iar dacă nici asta nu este suficient atunci o să fiu și atât, o capodoperă în Zigurat, un viu profet al închinării tale, explorându-ți așteptarea ca facerea de bine într-o zi în care ploaia satură rădăcinile copacului sădit de mine în tine. Iar eu, eu voi fi. Chemă-mă. Sunt.

străine chemări

Posted by Vali Balcan on June 30, 2016

Te visez, meteahnă a sufletului meu, construcție din care revăd apocalipsa verbală ca o pe o utilitate din care voi înțelege reveria inimii tale. Am visat sau poate mi-am imaginat că în ciuda timpului eu sunt călăuza în brațele căreia vei cădea ca o convinsă stare de bine ce ar putea să-mi învingă verbul negației pe inimă, pe suflet, pe brațe deschise. Te văd, te știu, te simt ca și cum dincolo de tine universul urlă grotescul, moarte sau orice metaforă eternă a rămânerii în starea asta insipidă de a fi. Sunt om, sunt muritor, dar văd că în tine puterea mea este eternă, văd că în tine mă zbat ca o eroare ce poate învinge logicul mersului tău liniștit. De fapt niciodată nu ți-am fost liniște sau plictiseală, nici înger sau blamare absolută pentru a te reuși. Sunt eu, omul, amintit de fiecare dată când răul apare, uitat de fiecare dată când binele se scrie pe umerii tăi ca o puerilă juisă în care te vei desfăta cu ardoare, dar risipindu-ți călăuza pentru un alt pahar de ambrozie. Aș putea să mă revolt, să te strig pe nume și să-ți spun că străinele cărări îți sunt străine nume, dar nu am puterea de a te reuși dincolo de voia ta, cum nu am puterea de a mă transforma în timp pentru a mă limita la o convinsă mângâiere în care să-ți șoptesc veșnicia. Poate că aș vrea asta, poate că sunt un gând efemer din care să te revolti, dar nimeni nu poate ști că în adâncul ființei tale eu am zămislit beatitudinea ca revelație, ca un criteriu pe care nimic nu-l poate sabota sau detrona. Și nici măcar nu e vorba de o valorificare în comparații, cum nu e posibil să transformi lumina creatoare în mici unelte care să-ți călăuzească pașii ce vor urma. Între noi nu este aer, între noi se află magneți ce ne resping atrangandu-ne spre alte legi, dizolvând sau construind universul în reguli ce mereu ți-au fost pe plac. Iar acolo, între limitele mâinilor tale știu doar să-mi plec capul odihnindu-mă, visând la revelația mângâierii tale ca somn peren, ca vis apter sau poate ca sărut ce-ți va schingiui pentru o clipă semețul chip pentru un zâmbet fericit. Dar poate îndrăznesc prea mult, însă nu mă tem de imposibil cum nu mă tem de furia din spatele trupului tău de cremene, ființă exactă a fericirii mele.

suntem departe. suntem aproape ajunși

Posted by Vali Balcan on June 29, 2016

Visez la o călătorie în care să te regăsesc, visezi la o liniște din care să absentez fără de spaima chipului devenit obstacol. Între noi s-a inventat un alt univers în care niciunul nu are putere creatoare, în care nicio formă nu poate deveni definiția universal acceptată a ființei ce ar putea să-ți poarte umanitatea ca o răscumpărare pentru clipele în care nu ești. Te găsesc mereu acolo, te gasesesc ca pe o constantă în care matematica exaltă a fericire, momente în care iluziile poartă matricea ființei tale ca pe haine închinate unui zeu tânăr, abia inventat de mâinile slăbănogite ale conștiintei în care sufletul tău poartă liniștea umerilor mei. Te găsesc de fiecare dată pierzându-te, așteptând să treacă potopul ăsta de emoții pe care nu le mai recunosc ca făcând parte din mine, pe care le văd mai degrabă ca pe miracole în calea ființării. Într-o seară ți-am spus cuvinte fără sens, blocat fiind de prezența ta rămasă ca un vis pe retină, în timp ce soarele stânjenea brațul din care viciul se sătura. Și nu a fost cel mai reușit ritual, dar nimic nu conta în fața capodeperei ce-mi ești. Psihologul ar înțelege repulsii și eșuări în tot ce-ți simt, poate ar inventa noi damnări pentru ființa care am uitat să fim, dar dincolo de tot ce poate umanitate cuprinde în expresii, suntem noi, doi străini care cuteză a întâlni zi de zi obstacole ce ne aruncă spre imediat, spre apocalipse verbale sau spre cifre basmice din care mereu reușim să ieșim intacți. Visez la o călătorie pe care să o avem amândoi, nediluați și mereu prezenți, indiferent dacă din ea vom ieși alți oameni, eșecuri sau perfecțiune, dar să fie o călătorie în care doi să însemne unul. Dar deja singularitatea este stăpână pe timpul prezent, atrofiind și buzele din care cuvintele se nasc, însă nimic nu poate opri cuvântul-viață, cum nimic nu poate opri timpul să-și dilate definiția spre inima mea din care te-ai născut într-o zi de cifră basmica. Visez și nu-mi dau seama dacă e noapte sau zi, dacă este etern sau fiecare clipă ce-mi construiește nemurirea, însă știu că dincolo de epitaful acesta te afli tu, capodoperă absolută, vers fără de timp, emoție fără de capăt. Până la urmă dincolo de tine nu există nimic. Iar nimicul e tot ce aș mai putea fi dacă aș încerca să-mi sabotez desființarea, devenirea sau orice miracol în care mă investesc ca un profet rătăci.

.snuff

Posted by Vali Balcan on June 26, 2016

Rescriam distrugeri la fiecare atingere. Cu fiecare gând împlinit universul își mărește infinitul, explorând o altă cădere ca pe o devenire în ceva fără de formă, fără de margini. Poate că și ăsta e un capăt de drum, o ultima, o metamorfozare a conștiintei în ceva sublim de ieftin. Valorile sau valoarea exactă a vieții se clatină și rămâne în urma ei mirosul aspru al deznădejdii. O linie întinsă spuneam cândva, o linie întinsă între mine și ființa exactă a fericirii, ca un poet ce înțelegea cuvintele ca singure forme ale veșniciei. Linii întinse pe brațul stâng, cicatrici ale destinului, al unei adolescențe rupte din basm, înspre uitare, înspre seducția de a urma o cale atât de virtuoasă încât ar fi speriat până și cărțile sfinte. Linii ale adormirii, ale neacceptării, ale unei alte mâini precise. Rescriam distrugeri, dar scrisul în sine este o distrugere sau o distragere de la o lume frumoasă în care beatitudinea nu are nicio legătură cu omul. De fapt nici cu fericirea. și sunt ani în care totul este splendid, sunt zile în care tot ce contează este amurgul însetat, ore în care niciun glas nu poate stinge efortul de a reuși, secunde în care diferența dintre acum și atunci pare imposibilă de distins. Intre atunci și acum există doar ideea că într-o altă viață am fi. Acum, dincolo de tine este inexistența, un spațiu pentru inimi blamate la a se destrăma la fiecare pulsiune, repetând la infinit gândul că tu sau poate că eu am uitat să mai fim. dar e târziu pentru expozeu, e târziu pentru reușite sau dezastre, cum e târziu pentru o minte limpede să discearnă chemarea, rămânerea sau implozia tăcerii. (sau poate timpul nu are nicio legătură cu forma în care mai putem ființa)

imagini în camera albă

Posted by Vali Balcan on May 23, 2016

La capătul răbdării, în linia sfâșiată de foame, cuvântul tresare neputincios. La capătul inimii, pe vertebre strâmbe, emoțiile tresar ca îngrozite de timp. Dincolo de acum, pare primejdios, dincolo de mine credința pare incertă, răzvrătindu-se după alte legi decât cele ale firii. La cap de tot, în agora asta a liniștii, îndemnul că există un univers peren nu reușește să miște amorful spre o coloană a infinitului care ar fi o viață. Sau poate două, trei, câteva, indiferent de puterea creatoare aflată în spatele Călătorului. Din brațe nu mai curg chemări, din ochi nu se mai nasc cer sau pământ, idol sau închinare. Din piept cresc păsări oarbe, agresivitatea și binele ce ar putea să le sfârșească pe toate. Picioarele sunt frânte, plămădite dintr-un lut atât de uman încât ar îngrozi însăși primordialul. Armura impecabilă a mitului strălucește grandios, dar basmul nu mai posedă verbul mișcării, rămânând o excepțională poezie scrisă în conștiință, nevorbită și de prea multe ori visată. E timpul rămânerii în imediat, e timpul în care ar fi utilă schimbarea la față, dar însăși schimbarea suportă erezia cu stoicism. Călătorul este însăși făptura, omul. Capabil de greșeală, învins de balanța inexactă dintre bine și rău, blamat, rapace, flămând, blând, efemer. Dincolo de cuvinte se află nevoia de infinit. Nu poate accepta că existența este atât de infimă într-un univers în continuă expansiune. Trebuie să îi atingă limitele, trebuia să vadă ce e dincolo de porțile zăvorâte ale imaginației. Trebuie să privească nimicul și să se piardă în el, încercând să-și umple golul de neumplut în tenebrele încercării de a da viață ideii care nu suportă viață. Dar nimic din toate astea nu se pot face, nu în trupul acesta de cremene, nu cu inima asta de plumb, nu cu picioarele astea de lut. Oricum nu acum când se află în fața balanței care-i va cântări deciziile, rămânerile, plecările sau poate ființarea însăși. Dincolo de tot, în umbra singurătății, vocea rațiunii naște întrebarea care-i va schimba destinul.