subscribe to the RSS Feed

Wednesday, November 22, 2017

Metehne. Ultima

Posted by Vali Balcan on September 24, 2017

Visez la o fericita călătorie în colosul nădejdii, renunțând la geometria exacta ce te defineste, urmând cursul probabil al reușitei. Am dorit suficient, am căutat suficient clipa schimbării ce-ți răpea câteva luni din pitagora chipului tău. O mâna întinsă era tot ce-ți ceream, cuvintele încrederii spuse din umerii din care se desprindeau linii de un roșu frumos aranjat. Poate era mult, poate forma și fondul trebuiau sculptat altfel. Poate am căutat suficient cat sa devina o corvoada totul, dar din credință mea dragostea se naște și așa. Și nu e condiționare, e glasul disperat al nevoii de atenție, de dăruire, și aprig este când constați că nu valorezi mai mult decât o formă întinsă peste umeri, lăsând inima goală, descoperită în fața unor brațe care nu-mi sunt. Era o amiază perfectă și soarele îți lumina tâmplele din care aveam să renască. A fost revelație, un chip spre care sa mă găsesc acasă. La porțile devenirii cuvintele au devenit eficiente in blocarea temerilor, nicidecum spre împlinire. Și nu ar durea atât dacă ar fi insemnat incredere. Sunt convins ca am învățat emoțiile de curând, dar știu că pot înflori ca un Magnol in tine, tu capodoperă exact a nereușitei mele. Și aș mai aștepta minute enorme mesajul chemării tale, dar l-aș accepta dacă în clipa aia vii cu tot ce ești, cu credință în brațele mele, cu iertarea pentru clipe nesăbuite, dar ca pentru lăsarea în trecut a decepției. Și crede-ma, între noi poate exista absolutul ca eternitate întrupată în brațele mele, în umerii tai. Și glasul își are chemarea în zodia ideală a unor litere într-un text. Până la urma sunt doar niste umeri goi în bătaia câtorva zile desăvârșite. Dar oare să fie asta prea mult pentru repetarea atât de plăcută a emoțiilor Tale?

vremea răbdării

Posted by Vali Balcan on September 21, 2017

Aștepți cuvinte, linii întinse spre extaz, forme compuse în visul creației, spectacol ce nu-și cunoaște stăpânirea. Aștepți o mână întinsă, o voce să-ți trezească reușita, un vis să-și întâlnească împlinirea. Aștepți ani buni să capete toți ceilalți un chip sidefiu, să învețe cuvinte, să cunoască realitatea, să te cunoască. Aștepți totul să fie, din exterior spre tine, un colos să-ți strivească încăpățânarea, o voce să-ți aducă aproape emoția de a fi uman. Aștepți dincolo de limita impusă, dincolo de speranța unui vis boreal ce-ar fi trebuit să-ți fie juisa, uimire sau declin. Aștepți poemul perfect cu brațe aptere întinse spre zenit, cumva crezând că suficientul ești tu, ființă excepțională ce poate converti totul în clipa infinită a rămânerii. Aștepți și speri că ai găsit un loc să rămâi, că ai întâlnit dorul dincolo de pereții albi ai unei camere prea mici pentru a cuprinde, pentru a te cuprinde. Aștepți și cauți să nu te vinzi pe treizeci de arginți, nici pentru un pumn de linte, nici pentru cuvinte mărețe, nici măcar pentru efemerul ce pare tot mai aproape de cuvântul acasă. Uneori clachezi, alteori vrei prea mult și pare că totul costă suficient de mult încât să înveți să nu te mai gândești la tine, să nu te mai bucuri. Și ce capodoperă ai putea crea, ce capodoperă ai fi, tu, față-n-față cu motivul rămânerii în exact. O mână întinsă și un pumn de cuvinte corect aranjate, îndemnul de a fi sens și absolut, limită și semizeu. Aștepți și crezi că în clipa aceea te vei întâlni pe tine, dar vremea răbdării trece și liniște se așterne ca o nevoie suficientă firii. Aștepți și ești. Probabil totul, poate suficient pentru încă o zi în care a te trăi nu mai pare atât de primejdios. Aștepți, iar Godot încă întârzie, de parcă asta ar însemna că e timpul să treci dincolo de tine și să devii peren, întâlnind curajul ca dragoste și ca destin, în chip sulimenit ce nu se va teme să-ți fie și mână întinsă, și pumn de cuvinte, și reușită de a te trăi. Astepti și încă te întrebi dacă nu e cumva prea târziu pentru a se mai întâmpla.

al patrulea personaj.

Posted by Vali Balcan on February 16, 2017

Un invincibil rai la picioarele astea obosite. Un singur glas care reușește să împartă lumea între agonie și extaz, o formă de pace în inima mea de cremene, o inimă ce tresaltă la auzul cuvântului ce pare să fie singura formă de exprimare. Numele, capodoperă a nașterii. Cuvântul, reușită pentru verbul supraviețuirii. Chipul, celebră pasăre a neprihanarii. Tu. Eu. Vreodată. Între noi aerul bate poezia să inventeze un alt apogeu în care să cad. Între noi litere infinite, cuvinte deșarte, spaimă a reușitei de a ne întâmpla, fugă spre convinse stări ce protejează de un gol ce știe a se desfăta ca agonie sau poate ca fericire. Un invincibil rai ce stă acolo ca metaforă pentru orice nu știu a descrie. Sunt în măsura în care am învățat a vorbi, în măsura în care am învățat a tăcea, în măsura în care simt că-mi pierd concentrarea. Dar nu pot pierde ce nu am, cum nu pot câștiga ceva ce-mi este interzis. În liniștea asta doar haosul poate avea sens, cum între agonie și extaz stă doar acțiunea. Acțiunea de a transforma. Și totuși, unde exist, verbul este infantil, lumina doar o expresie. Dincolo de tot (asta dacă dincolo poate conține totul) se află acea pertinentă tinerețe în care văd, aud, simt. Într-o vremea calculam numărul exact al perfecțiunii, într-o vreme colbul se supunea creației, într-o vreme repetam cu interes epifanii sau beatitudini. Pe chip, în falsul poem, se întrevede un zâmbet. Pe brațe stau scrise cu linii imperfecte metehnele, cicatrici ce despart atenția de durere, de angoase. Într-un final un singur gând pare capodoperă, într-un final totul este o capodoperă, doar de aș reuși să închid ochii și să simt cum devin totul, nimicul sau celebra pasăre a neprihanrii.

brațul drept

Posted by Vali Balcan on December 17, 2016

E seară, ca de fiecare dată când pierd cuvintele în gândurile insomniilor. E sfârșit de an sfâșietor, curaj pentru lipsa curajului de a te revela, un sfârșit ca un început, ca de fiecare dată când introspecțiile tăiau în carne vie lăsând picurii de roșu pletoric să învețe libertatea, o libertate construită pe drama de a mă fi inventat. E seară, anotimp al curiozității, liniște a dorului de a nu te fi întâlnit niciodată pe tine, ființă al cărui nume nu l-am inventat încă. De a nu te fi întâlnit dincolo de masca socială ce ținea orele până în zori, gândurile până acum și viața până în ziua de apoi. Dar acolo, la capătul vieții, nu știu decât teamă, nesinguranță și lipsa răspunsului ca metanoia fiecărei seri. Tind să mă lamentez cu fiecare singularitate pe care o prevăd, tind să fiu mai aspru cu mine decât a făcut-o divinitatea, tind să reușesc imposibilitatea de a-mi calma firea, prin joc, prin înălțarea în universul în care te exprimi ca absolut. Și aș putea visa la o lungă călătorie pe treptele fragilității mintale, și mă tem că nu-mi vor ajunge foile pentru litere, pentru tăcerea de a nu mai inventa nimic. Nu sunt creator, sunt om, o construcție capricioasă a unei entități, o moștenire genetică a nevoii de vis, o alegere în a te aduce pe tine aproape de seară, de anotimp, de spațiul meu în care limitele știu forma ta ca pe o rugăciune spusă duminica dimineață. Și absentez, și uit, și mă descalific de fiecare data când sunt altceva decât brav. Și poate că este încă seară în mine, încă dimineață în voința ta, poate că a renunța nu îți va fi atât de fatal, cum nu știm cum ți-ar fi transformarea spre noi. Mă îndemn să nu mă tem de tine, te îndemn să uiți agora deciziilor mele de a mă risipi în ființe, dar pare important să știu că dincolo de tot ce pot însemna, sunt omul care are puterea de a ființa aproape de Perfecțiune. Iar acolo, în fața Creației, știu să îți silabisesc numele ca pe fericirea de a vedea porțile eternității deschizându-se. E seară, dar ce realitate ai face dacă ai avea curajul să fii…

brațul stâng

Posted by Vali Balcan on November 18, 2016

Exact acum când lumina pare să dea roade, în cele din urmă, te ridici ca o metaforă spre inima mea stacojie, spre sufletul meu acuzat de fărădelegea de a fi om. Acum, ca fiecare insomnie pe care am trăit-o, îmi dezintegrezi răbdarea și capabilitatea de a mă oferi ca om relevant, ție, ființă de la capătul lumii mele imaginare, trezind în mine patosul de a gusta seva ce ar putea să-mi silabisească rămânerea în starea pe care o numesc bine. De fapt tu ai fost acolo de ani buni, ca o enormă piatră pe inima mea de cremene, sculptând din tine cărări spre care să mă îndrept, văi în care să mă odihnesc, cuvinte pe care să le veghez, muzici pe care să le ascult ca amintire pentru tot ce am trădat în viforul ce-mi sunt. Și acum te simt ca un blocaj spre care tind ca existență, implozand în mine gustul amar al imposibilității de a fi pur ca sângele ce mânjea cu fericire Coloșii vechimii. Și mă întreb și cu fiecare întrebare mă apropii mai mult de ratarea excepțională ce aș putea să-ți fiu, mereu, etern ca pasărea ce-și înalță glasul spre Dumnezeu, implorând o ultimă zi în care ratarea să fie înghițită de laurii ce pare că-i porți pe tâmplele tale, tu ființă al cărui nume nu l-am zămislit încă. Și nu mă simt îngrădit de timp să-ți dau nume, mai ales că nu-ți înțeleg pe deplin curiozitatea de a te apropia, de a fugi, de a fi. De fapt nu știu nimic despre călătoria ce pare că-ți adulmecă ființa în stări impecabile, nu știu nimic despre verbul care te poate transforma din ființă în infinit. Sau poate mă lamentez suficient de mult încât să pierd acordul rămânerii tale, ca o constantă pentru steaua nordului după care pare să nu mă mai ghidez atât de ferice. Și în tot amalgamul acesta visez la clipa în care voi avea curajul să-ți spun tăcerea ca cel mai frumos anotimp, cuvântul meu ca cea mai stângace emoție pe care nu o înțeleg. Și dacă vei rămâne, și dacă vei pleca, voi ști că dincolo de mine există o inimă ce bate acordul inexact al existenței mele, indiferent de capacitatea mea de a te îngrădi între pereții minții mele bolnave de om inventat pe muntele schimbării la față.