subscribe to the RSS Feed

Sunday, September 25, 2016

în camera albă

Posted by Vali Balcan on September 5, 2016

încă sunt aici, recuperat și învins, la capătul involutar al nădejdii. încă sunt o constatare verbală a mirajului de a mă revedea, nu ca perfecțiune, ci ca om. și omul din mine tânjește să-și ascută glasul, să-și potrivească hainele pentru încă o zi în camera albă a perseverenței, tânjește să guste bucate alese, frământate cu grijă de mâinile care nu-mi mai sunt de mult scut, ci o regăsire pentru fiecare atingere alungată. și trăiesc ca un om, expus eșecului, predispus lamentării, convins că ziua de mâine va aduce același prezent, dar în altă culoare, mânios, egoist și uneori gelos, pozitiv sau zâmbitor, cu un umăr gata să accepte capul plecat al stării tale de rău. uneori ca odihnă, alteori ca tot ce nu mai poți verbaliza. iar omul din mine a învățat căderea ca pe tatăl nostru, ridicarea ca pe unică bucurie în singurătate, invidia și paranoia vremii de afară. e seară și te aștept. e devreme și te caut în gândul meu saltimbanc, în chip uman ce nu mai vrea nimic din tot ce cuvintele ar putea aduce. am învățat că trebuie să văd dincolo de mine, universul sau alt colos ce mi-ar putea fi creație. am învățat să nu mai aștept secunde reci care tulbură. am învățat să cred și să sper. de fapt toate astea sunt o consonantă lirică ce nu-și mai are rădăcinile în cuvinte măiastre, ci în credința că nu va trece de ceasul al 11-lea și vei fi aici, astăzi. poate pentru regretul de a mă fi zămislit în pieptul tău ca pe o povară, poate pentru nimicul pe care niciodată nu am știut a-l verbaliza cumsecade. poate încă sunt.

unui alt personaj. plumb între aripi

Posted by Vali Balcan on August 26, 2016

răsărit din umeri bravi, conștiința răsună din ecoul tău ca și cum nimic din ce scriu nu contează, ca și cum apogeul s-a întâmplat pe lemnul acela cioplit cu ura de a răzbuna umanitatea. și erai ferice, tânăr și brav, o minunăție de om ce înviai ființe, treceai mări de netrecut, înmulțeai pești și orice însemna hrană pentru trup, asta și pentru că oricum nu te înțelegea nimeni în pilde, cum nu înțelegeau o împărăție mistică în care tu erai totul. de fapt nici acum nu prea are sens acel totul, mai ales că noi ne-am născut săraci și invidioși, proști și curioși în a explora totul în materie de eșec, nicidecum de bine. uneori și tu îmi pari confuz, ca un poet în fața căruia litera tace a moarte. de fapt nu mă îndoiesc de reușita ta cum nu mă îndoiesc de glasul ce mută muntele deznădejdii din mine spre tine, purtând povara regretului de a mă fi născut om și nu semizeu. iar acolo, regretul nu are puterea de a se dizolva matematic, ci imediat, convins că pactul dintre noi este încă autentic. și până la urmă ce forță am eu să neg construcția care ne zidește atât de impecabil, ca un mit în fața căruia nu mai ai voie să te îndoiești. doar că eu mă îndoiesc în mod repetat și consecvent de parcă de asta ar depinde existența mea, însă fără de îndoială nu știu să mă raportez la tine, cum nu știu nici măcar liniștea dintre aripile de plumb care-mi constrâng credința. dar tu taci în pilde, refuzi minuni și inventezi două legi care și alea par prea grele pentru trupul ăsta de cremene în care ne-ai sădit.

cuvinte ce vor

Posted by Vali Balcan on August 5, 2016

În tâmple cuvântul tău îmi răsună ca o reușită pentru un alt început. E fiecare început pentru a mă recupera din somnul pe care îl dorm în amintirea ta, e început pentru anii risipiți dintre metafore fără sens, pentru mine un om căzut și ridicat de roșu pletoric ce-mi învie sângele spre călătoria pe care niciodată nu o încep cum trebuie. În cutia sculptată cu milă se află legământul forțat al nădejdii că dincolo de tine nu există nimic, în inimă există pacea că oricare ar fi destinul nu s-a scris cu moarte, ci cu nădejdea că realul are forță creatoare. Și chiar creația se dilată pentru sens, pentru strabism mental sau chiar pentru facerea de bine la care iau parte ca un Străin din palma căruia fugi fără regret. Și nici măcar nu mă mai îndoiesc de teamă, nici nu mai confund clipa schimbării cu posesiunea, cu nevoia de a tăia ceva din dorințele tale pentru iluzii care-mi aparțin, cum nu sunt nici sigur dacă e teamă fuga ta sau realitate ce mă evită. Apoi există ceva în mine care nu se poate defini prin cuvinte, poate nici prin prezență, dar știu că există o dimineață în răcoarea căreia știu să-ți fiu totul, chiar dacă pentru o clipă, chiar dacă pentru cât ai nevoie. Deși par vrednic de închiriat, nu sunt. Sunt un om în fața căruia măștile au cedat, nu neapărat ca acceptare ci ca improvizație pentru a mișca univerul spre dincolo, acel dincolo necesar stăvilirii emoțiilor pe care le întâmpin ca fericire. Și uneori mă fericesc ca un copil la auzul numelui tău, alteori mă înfurii și te resping pentru tot ce nu-mi ești, dar niciodată nu te neg ca existență. Probabil maturizarea a început când am învățat să tac sau să las foarfeca obsesiei să devină implozie pentru o altă poveste, dar nu pot nega dorința de a te găsi ca vis reușit pentru o ultimă stare ce înseamnă apogeu. Acum spune-mi, vei fi aici la sfârșitul anotimpului, vei întinde mâna dreptății fără temă spunând cuvintele pe care niciodată nu le-am auzit? Dar nu ca speranță ci ca echilibru pentru decizia mea de a te lăsa în a te explora? Sau poate deja întind coarda iluziei spre meleagul surâsului fatal al blamării. Oricum ar fi, în clipa aia știu că cerul va deveni mut, pentru că atunci singura voce care va avea rezonanță vei fi tu.

mimoze

Posted by Vali Balcan on July 13, 2016

Zadarnice ființe ne suntem, mimoze ce-și știu doar fragilitatea, emoții exaltante duse în extrem, poeme fără sens sau inimi fără întâmplare. Capitole întregi de basm s-au risipiți, iar tu nici măcar transgresa nu o mai vezi ca pe o necesitatea în calea dezvoltării personale, de parcă totul este o obiectivizare reușită a oricărei ființe care încearcă să-ți cunoască golul. Și am hotărât să nu mai încerc să-ți fiu pe plac, să fiu fidel ideilor conservate în timp trecut, ci mai degrabă să fiu ca o consonantă stare de bine pentru tot ce aduce ziua. Și e târziu în litere, cum e târziu în zile și în ani pentru o altă metamorfoză sublimă a recunoașterii cerului care tace. E tăcerea unui capăt de drum pentru care nu mi-am epuizat resursele, dar în fața căruia nu știu să fiu altfel decât totul. Probabil ar fi sănătos să știu puțină smerenie, puțină frângere sau suficientă realitate pentru ca decorul acesta să capate culoare, însă efortul de a mă subjuga a dat greș, pentru că nu de plumb am nevoie, nici măcar de aripi, ci de pași fermi pentru o călătorie din care n-o să mă mai întorc la fel. Sau poate niciodată nu va mai exista un capăt de drum în fața căruia să-mi pierd glasul, inima, poemul sau ritmul exact al respirației. Se spune că din cenușă poți renaște, dar nimeni n-a văzut până acum o pasăre Phoenix zburând spre sanctuarul din Heliopolis, însă ființa umană are capacitatea de a se ridica [chiar metaforic] și de a merge mai departe, indiferent de cicatrici, pentru că reabilitarea nu are nicio legătură cu dizolvarea rănilor într-o refacere perfectă. Rămâne necesar să pornesc, ignorând pentru o vreme nevoia excentrică de a supra-analiza fiecare sferă din compoziția acestei călătorii, cu merinde proaspete și cu inima cât un munte de străbătut cale de o viață. Nu știu încotro, însă fiecare clipă este ea însăși motiv de odihnă, reverie, fugă sau orice acțiune ce pare necesară unei vieți aproape de congruența spre care tind. Zadarnice ființe ne suntem, emoții fără adversar, dar simt cuvintele zburându-ți din coaste-n inimă și din inimă-n vid. Iar acolo călătoria mea face ocol, singurul lucru pe care-l voi mai face va fi să dorm o singură noapte, ca reverie, la porțile deschise ale vidului.

introspecții/introiecții

Posted by Vali Balcan on July 5, 2016

Îți cunosc latura negativă ca pe fiecare rugăciune spusă-n gând de fiecare dată când mă tem de infinit. Îmi cunosc limita de a mă traduce ca verb steril, inadaptat lumii spre care tind cu atâta ardoare. Sunt o clătinare pentru miracol, o linie întinsă între abominațiune și serafimul impecabil al mitului, consolidând fiecare etapă în pașii grei ai reușitei. Și ești o capodoperă, un mit spre care nu mai tânjesc flămând, ci spre care mă îndrept scrutând spațiul, emoționând destinul, dar niciodată împlinind secunda rece a prezenței cu o formă dependentă de asceză. Îți cunosc atomul ființei și nu văd niciun obstacol în care să te descriu altfel, în care să te sacrific ca ultimă formă de a mă salva de mine, egoist sau relevant. Oricum, construcțiile astea sunt încercări de a-mi repeta că nebunia nu-mi este blocată în tâmple, că dincolo de ceea ce văd exiști ca formă universal valabilă a ființei celeste, nu ca zeitate, ci ca ființă pe care am întâlnit-o într-o seară în care revelația era tot ce mai puteam. Sunt zile în care memoria revarsă condiții și constante imagini în care, surprinzător, frumusețea predomină ca maxim apel către binele din inima mea de cremene. Îți cunosc numele și tot ce există dincolo de masca impecabilă ce-ți acoperă chipul, ca o viziune în planul interzis în care sunt intrus și niciodată ferice. Dar învăț să-mi stârpesc curiozitatea, învăț să tac mai des, învăț să mă retrag mai bine ca oricând. Și e o liniște de care nu mă mai tem acum, și e căldură creată din înțelegere, și poate e noaptea odihnei mele. Îți cunosc latura ce te-a format, ființă exactă a fericirii mele, dar asta-mi este util în măsura în care știu că a cunoaște nu e sinonim cu a avea, ci cu a mă retrage spre odihnă. Iar acolo visul nu va mai călăuzi nimic, doar somnu-mi va liniști inima atât de necesară trupului, rămânând cu brațele lipite de tâmpla colbului din care nimicul a fost creat.