subscribe to the RSS Feed

Tuesday, February 28, 2017

al patrulea personaj.

Posted by Vali Balcan on February 16, 2017

Un invincibil rai la picioarele astea obosite. Un singur glas care reușește să împartă lumea între agonie și extaz, o formă de pace în inima mea de cremene, o inimă ce tresaltă la auzul cuvântului ce pare să fie singura formă de exprimare. Numele, capodoperă a nașterii. Cuvântul, reușită pentru verbul supraviețuirii. Chipul, celebră pasăre a neprihanarii. Tu. Eu. Vreodată. Între noi aerul bate poezia să inventeze un alt apogeu în care să cad. Între noi litere infinite, cuvinte deșarte, spaimă a reușitei de a ne întâmpla, fugă spre convinse stări ce protejează de un gol ce știe a se desfăta ca agonie sau poate ca fericire. Un invincibil rai ce stă acolo ca metaforă pentru orice nu știu a descrie. Sunt în măsura în care am învățat a vorbi, în măsura în care am învățat a tăcea, în măsura în care simt că-mi pierd concentrarea. Dar nu pot pierde ce nu am, cum nu pot câștiga ceva ce-mi este interzis. În liniștea asta doar haosul poate avea sens, cum între agonie și extaz stă doar acțiunea. Acțiunea de a transforma. Și totuși, unde exist, verbul este infantil, lumina doar o expresie. Dincolo de tot (asta dacă dincolo poate conține totul) se află acea pertinentă tinerețe în care văd, aud, simt. Într-o vremea calculam numărul exact al perfecțiunii, într-o vreme colbul se supunea creației, într-o vreme repetam cu interes epifanii sau beatitudini. Pe chip, în falsul poem, se întrevede un zâmbet. Pe brațe stau scrise cu linii imperfecte metehnele, cicatrici ce despart atenția de durere, de angoase. Într-un final un singur gând pare capodoperă, într-un final totul este o capodoperă, doar de aș reuși să închid ochii și să simt cum devin totul, nimicul sau celebra pasăre a neprihanrii.

brațul drept

Posted by Vali Balcan on December 17, 2016

E seară, ca de fiecare dată când pierd cuvintele în gândurile insomniilor. E sfârșit de an sfâșietor, curaj pentru lipsa curajului de a te revela, un sfârșit ca un început, ca de fiecare dată când introspecțiile tăiau în carne vie lăsând picurii de roșu pletoric să învețe libertatea, o libertate construită pe drama de a mă fi inventat. E seară, anotimp al curiozității, liniște a dorului de a nu te fi întâlnit niciodată pe tine, ființă al cărui nume nu l-am inventat încă. De a nu te fi întâlnit dincolo de masca socială ce ținea orele până în zori, gândurile până acum și viața până în ziua de apoi. Dar acolo, la capătul vieții, nu știu decât teamă, nesinguranță și lipsa răspunsului ca metanoia fiecărei seri. Tind să mă lamentez cu fiecare singularitate pe care o prevăd, tind să fiu mai aspru cu mine decât a făcut-o divinitatea, tind să reușesc imposibilitatea de a-mi calma firea, prin joc, prin înălțarea în universul în care te exprimi ca absolut. Și aș putea visa la o lungă călătorie pe treptele fragilității mintale, și mă tem că nu-mi vor ajunge foile pentru litere, pentru tăcerea de a nu mai inventa nimic. Nu sunt creator, sunt om, o construcție capricioasă a unei entități, o moștenire genetică a nevoii de vis, o alegere în a te aduce pe tine aproape de seară, de anotimp, de spațiul meu în care limitele știu forma ta ca pe o rugăciune spusă duminica dimineață. Și absentez, și uit, și mă descalific de fiecare data când sunt altceva decât brav. Și poate că este încă seară în mine, încă dimineață în voința ta, poate că a renunța nu îți va fi atât de fatal, cum nu știm cum ți-ar fi transformarea spre noi. Mă îndemn să nu mă tem de tine, te îndemn să uiți agora deciziilor mele de a mă risipi în ființe, dar pare important să știu că dincolo de tot ce pot însemna, sunt omul care are puterea de a ființa aproape de Perfecțiune. Iar acolo, în fața Creației, știu să îți silabisesc numele ca pe fericirea de a vedea porțile eternității deschizându-se. E seară, dar ce realitate ai face dacă ai avea curajul să fii…

brațul stâng

Posted by Vali Balcan on November 18, 2016

Exact acum când lumina pare să dea roade, în cele din urmă, te ridici ca o metaforă spre inima mea stacojie, spre sufletul meu acuzat de fărădelegea de a fi om. Acum, ca fiecare insomnie pe care am trăit-o, îmi dezintegrezi răbdarea și capabilitatea de a mă oferi ca om relevant, ție, ființă de la capătul lumii mele imaginare, trezind în mine patosul de a gusta seva ce ar putea să-mi silabisească rămânerea în starea pe care o numesc bine. De fapt tu ai fost acolo de ani buni, ca o enormă piatră pe inima mea de cremene, sculptând din tine cărări spre care să mă îndrept, văi în care să mă odihnesc, cuvinte pe care să le veghez, muzici pe care să le ascult ca amintire pentru tot ce am trădat în viforul ce-mi sunt. Și acum te simt ca un blocaj spre care tind ca existență, implozand în mine gustul amar al imposibilității de a fi pur ca sângele ce mânjea cu fericire Coloșii vechimii. Și mă întreb și cu fiecare întrebare mă apropii mai mult de ratarea excepțională ce aș putea să-ți fiu, mereu, etern ca pasărea ce-și înalță glasul spre Dumnezeu, implorând o ultimă zi în care ratarea să fie înghițită de laurii ce pare că-i porți pe tâmplele tale, tu ființă al cărui nume nu l-am zămislit încă. Și nu mă simt îngrădit de timp să-ți dau nume, mai ales că nu-ți înțeleg pe deplin curiozitatea de a te apropia, de a fugi, de a fi. De fapt nu știu nimic despre călătoria ce pare că-ți adulmecă ființa în stări impecabile, nu știu nimic despre verbul care te poate transforma din ființă în infinit. Sau poate mă lamentez suficient de mult încât să pierd acordul rămânerii tale, ca o constantă pentru steaua nordului după care pare să nu mă mai ghidez atât de ferice. Și în tot amalgamul acesta visez la clipa în care voi avea curajul să-ți spun tăcerea ca cel mai frumos anotimp, cuvântul meu ca cea mai stângace emoție pe care nu o înțeleg. Și dacă vei rămâne, și dacă vei pleca, voi ști că dincolo de mine există o inimă ce bate acordul inexact al existenței mele, indiferent de capacitatea mea de a te îngrădi între pereții minții mele bolnave de om inventat pe muntele schimbării la față.

gardianul orb. II

Posted by Vali Balcan on October 26, 2016

Mă distrugi metaforă și mă formezi inutil epocii în care mă aflu. Mă construiești ambiguu și rapace, parte dintr-un miraj la care nu consimt, dar în stadiile căruia nu am alt sens decât existența puerilă a omului eradicat. Sunt un om viu, mă consider unul în cele mai multe momente ale juisei, ale ființării inutile la care mă condamn ca revenire din ceva ce mi-a fost apogeul existenței. Probabil nici sens nu există în stagnarea asta, probabil nici călăuză oarbă (asta pentru că simt amandon în propria-mi ființă), gardian orb sau orice titlu de text am reușit să formez pentru a-mi satisface egoul invincibil al scrierii. Și până și asta este doar o creație falsă a tot ce pare că simt, când de fapt dincolo de masca fatalității nu se află niciun chip blajin sau vreo formă sănătoasă a verbalizării morale. Nu contează prea mult cine sunt sau încotro îmi ridic standardele atâta timp cât știu unde este capătul fiecărui basm. Și puterea asta de a ști revine ca cel mai insuficient argument în fața fatalității. Eu sunt omul, dar dincolo de reușitele astea puerile sunt totuși ființa care se întreabă, care tace imposibil de mult, care amurgește lângă vorbele acelea ale vieții. Sunt viață în măsura în care îmi sunt insuficient, sunt nemurire în măsura în care accept că dincolo de mine existe o forță care îndeamnă la a evolua spre bine, nu spre ratarea asta atât de simplă a anilor ce par veșnici. Iar veșnicia apune în momentul în care mă hotărăsc că e mai bine așa, altfel ar însemna să mă schimb, iar omul se teme cel mai mult de schimbarea care pare să-i amenințe integritatea (fie ea și iluzorie). Până la urmă relativitate se oprește în fața adevărului absolut care nu este o ființă exactă, ci acel cumul pe care noi îl numim Divinitate. Iar acolo metafora devine viață.

în camera albă

Posted by Vali Balcan on September 5, 2016

încă sunt aici, recuperat și învins, la capătul involutar al nădejdii. încă sunt o constatare verbală a mirajului de a mă revedea, nu ca perfecțiune, ci ca om. și omul din mine tânjește să-și ascută glasul, să-și potrivească hainele pentru încă o zi în camera albă a perseverenței, tânjește să guste bucate alese, frământate cu grijă de mâinile care nu-mi mai sunt de mult scut, ci o regăsire pentru fiecare atingere alungată. și trăiesc ca un om, expus eșecului, predispus lamentării, convins că ziua de mâine va aduce același prezent, dar în altă culoare, mânios, egoist și uneori gelos, pozitiv sau zâmbitor, cu un umăr gata să accepte capul plecat al stării tale de rău. uneori ca odihnă, alteori ca tot ce nu mai poți verbaliza. iar omul din mine a învățat căderea ca pe tatăl nostru, ridicarea ca pe unică bucurie în singurătate, invidia și paranoia vremii de afară. e seară și te aștept. e devreme și te caut în gândul meu saltimbanc, în chip uman ce nu mai vrea nimic din tot ce cuvintele ar putea aduce. am învățat că trebuie să văd dincolo de mine, universul sau alt colos ce mi-ar putea fi creație. am învățat să nu mai aștept secunde reci care tulbură. am învățat să cred și să sper. de fapt toate astea sunt o consonantă lirică ce nu-și mai are rădăcinile în cuvinte măiastre, ci în credința că nu va trece de ceasul al 11-lea și vei fi aici, astăzi. poate pentru regretul de a mă fi zămislit în pieptul tău ca pe o povară, poate pentru nimicul pe care niciodată nu am știut a-l verbaliza cumsecade. poate încă sunt.